Tot aud in jurul meu oameni - de varsta mea sau mai mari - care se plang de generatiile care vin din urma. Cica astia mici sunt niste tampiti!
Tin minte ca in copilarie si mama spunea acelasi lucru - ca suntem niste idioti care nu au nimic in cap. Parintii ei fac pariu ca spuneau la fel.
Oare cand va inceta aceasta otrava pe care unii o numesc - conflict intre generatii - si pe care toti o intretinem?
Nu, dragii mei, nu tinerii sunt tampiti... noi am imbatranit si ne e greu sa recunoastem.
Eu bat la portile prefixului 4 si recunosc - cu greu reusesc sa ma inteleg cu tineri de 20 de ani - fete sau baieti.
Stiu foarte clar ca si eu am fost asa, stiu foarte clar ce demente am facut in copilarie - deh, am avut o viata destul de intensa (sport, muzica, presa) - deci ii inteleg perfect.
Si totusi, de multe ori si eu pic in aceasta capcana de a-i considera tampiti. NU SUNT!
S-au schimbat doar variantele de petrecere a timpului liber. Tin minte ca in scoala generala nu prea aveai cum sa mergi in baruri si cluburi - pe langa faptul ca nu existau atatea, nici nu te lasau sa calci pe acolo.
Drept urmare, am fost generatia care a crescut cu petreceri de apartament si flirturi romantice in balcon sau pe scara blocului; fac parte din generatia care a crescut cu bere pusa la rece in cada, cu rock, cu chica si plete si tigari ciordite de la parinti.
Acum, astia merg in cluburi, unde beau cot la cot cu adultii. Totul e la liber, inclusiv viata lor sexuala.
Care e diferenta? Timpul! In rest, tinerii sunt la fel - isi fac de cap asa cum simt ei acum, in lumea in care traiesc. r
Sunt exact cum eram si noi la varsta lor - nebuni si frumosi, iresponsabili si impefecti, cumva cu sufletele virgine, dornici de maturizare prin sinucidere - exact cum am fost si noi.
Daca noi aveam la-ndemana doar alcool si tutun, ei 'beneficiaza' si de droguri, cu toata varietatea lor, din pacate.
Da, nu ii mai intelegem si asta se intampla nu pentru ca noi am ajuns sa avem copii, ci pentru ca am inteles ce am facut rau pe drumul nostru spre maturitate si ne-ar placea sa le oprim sinuciderea dinainte sa se declanseze.
Da, ii condamnam, da, nu avem incredere in sansa lor, da, suntem prapastiosi si cumva nelinistiti cu privire la viitorul nostru.
Este o panica preluata de la generatiile anterioare, o panica absolut nejustificata, o panica ce trebuie sa inceteze.
Tinerii nu ne sunt dusmani, ci prieteni. Iar noi, cei care inca suntem tineri, dar ceva mai intelepti, nu trebuie sa le dam in cap, ci sa incercam sa-i intelegem si sa-i ajutam, sa le facem drumul mai usor, mai frumos si mai ales... asumat!
Oare suntem in stare sa facem asta sau e confortabil sa-i condamnam in continuare?