'Bataia este rupta din Rai' - o nascocire vicleana ce ascunde mult rau in adancurile ei. O enormitate ce te duce cu gandul la un Dumnezeu violent, la un personaj fara mila, care te pedepseste daca ii incalci poruncile.
Transpusa pe Pamant, vorba asta se leaga perfect cu o alta - la fel de vicleana - 'eu te-am facut, eu te omor'.
Si uite asa ajungem la parinti. Pentru copii, parintii sunt Dumnezeu, acele personaje ce pot face orice - te pot iubi sau te pot umili, chinui sau maltrata - sub perfecta acoperire morala si religioasa.
Nu va mirati - acoperirea este cea de-a cincea porunca, care spune asa - "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie".
Mai pe scurt, daca iti iubesti parintii, neconditionat, indiferent de comportamentul lor fata de tine, vei trai mai mult (pe lumea cealalta). Oare?
Ei bine, zilele acestea citesc o carte extrem de interesanta - Revolta trupului - scrisa de Alice Miller.
Autoarea sustine ca cea de-a 5-a porunca se afla intr-o profunda contradictie cu legile psihologiei. Mai mult, Miller crede ca oamenii ar trebui sa recunoasca faptul ca iubirea silita poate cauza daune serioase, adaugand ca respectarea unei porunci nu va
putea naste niciodata iubire.
In 'Revolta trupului', autoarea contrazice a cincea porunca prin exemplele unor mari personalitati - vezi Cehov, Virginia Woolf, Dostoievski, Kafka, Joyce sau Proust care nu numai ca nu au trait mai mult, insa au murit prematur - toti avand ceva in comun - abuzuri in copilarie.
Miller considera - pe buna dreptate as spune - ca cerintele morale si religioase nu pot pacali trupul, pentru ca trupul "lupta impotriva minciunii cu staruinta si intelepciune".
Practic, fiind obligat sa respecti o porunca, te simti obligat inca de mic sa lupti impotriva nevoilor firesti, esti obligat sa-ti reprimi sentimentele reale, urmand ca la maturitate sa platesti "cu boli al caror sens nici nu putem si nici nu vrem sa le intelegem".
Sub aceasta stare de fapt, copilul isi reprima sentimentele reale, stiind ca va fi pedepsit, iar apoi ajunge sa se mandreasca cu arta disimularii, cu modul in care stie sa-si ascunda trairile.
Astfel, s-a ajuns la 'normalitatea' actuala, cand a nu-ti arata sentimentele tine de bunele maniere, 'in afara de situatiile exceptionale dupa consum de alcool si droguri'.
Este practic de neinteles cum poate cineva sa creada ca un om este in stare sa-si cinsteasca neconditionat maltratatorul fara sa existe consecinte? Este absurd!
"Trupul nostru nu consta doar in inima, iar creierul notru nu e un recipient in care putem turna cu palnia la ora de religie aceste absurditati si contradictii, ci este un organism care a pastrat amintirea integrala a ceea ce i s-a intamplat", spune Miller.
"Daca invatam sa traim cu sentimentele noastre si sa nu luptam impotriva lor, nu mai vedem in manifestarile trupului nostru o amenintare, ci semnale necesare ce tin de istoria noastra. Cata vreme durerile provocate de traume vor fi negate, cineva va plati cu propria sanatate - fosta victima sau copiii acesteia", adauga autoarea.
Asadar, indiferent cat de mult ni s-ar parea okay sa ne negam sentimentele, ele sunt inmagazinate undeva, in trupul nostru si, cu cat adunam mai multe in noi, cu atat el va raspunde pe masura.
De aici pleaca si ura care ne inconjoara. Luati exemplele marilor dictatori si veti vedea exact pana unde au ajuns suferintele copilariei lor.
Ori cata vreme nu vom constientiza traumele noastre, nu vom reusi sa le transformam in sentimente constiente si sa ne curatam viata de suferintele din copilarie.
Dupa parerea mea, daca vrem sa mergem mai departe cu adevarat asumati, trebuie sa incepem sa facem putina curatenie in gradina moralei noastre, pentru ca nu putem gira la nesfarsit precepte generatoare de abuzuri cumplite.
In concluzie, bataia nu e rupta din Rai si nici nu va fi vreodata!
Foto Credit: thefingerpix.com