Sambata seara am avut parte de o experienta interesanta. Ma aflam intr-o mansarda din centrul Capitalei impreuna cu iubita mea si cautam de zor un film la televizor.
Nu trebuie sa va mai spun ca e dificil sa gasesti un film la tv sambata seara...
Dupa indelungi cautari, am gasit un film cu Omar Sharif. Nu cred ca au trecut 5 minute si lacrimile deja siroiau pe obrajii mei.
In dimineata aia fusesem la cimitir. Trecusera 10 ani de cand batranul meu s-a ridicat la cer.
Cand l-am vazut pe Omar Sharif m-a cuprins rapid un dor, o nostalgie si nu m-am putut abtine.
Am plans ca un copil! Interesant este ca intr-un fel m-am simtit vinovat si i-am spus iubitei mele - 'Iarta-ma!'.
Ea m-a privit calma, mi-a sters usor lacrimile de pe obraji si mi-a spus - 'Nu-i nimic, nu trebuie sa-ti ceri iertare'.
In momentul ala mi-a venit in minte un filmulet pe care l-am vazut acum ceva timp. Este un filmulet care vorbeste despre toxicitatea frazei - be a man - cu toate efectele ei.
In momentul ala mi-am dat seama ca in mod instinctiv m-am simtit cumva descoperit, vulnerabil, ca m-am simtit slab. Rolurile de gen fusesera calcate in picioare si ego-ul meu a reactionat!
Si stiti ce? Chiar m-am bucurat ca le-am calcat in picioare! Mi-am dat seama ca acel 'iarta-ma' de fapt nu imi apartinea, ci era un stereotip - o replica de fuga, de teama.
Mi-am dat seama ca spre deosebire de copilarie, cand am fost invatat sa-mi separ inima de cap - la scoala, in fata blocului, in viata sportiva, in Hip-Hop, in presa etc... - de data asta inima si capul faceau echipa.
Mi-am dat seama ca, in general, noi, barbatii, traim intr-o mare minciuna. Traim cu ideea ca un barbat trebuie sa fie puternic, insensibil si inchis ermetic mai ales in prezenta femeilor.
Traim cu impresia ca un barbat trebuie sa fie un soi de spartan. Ei bine, se prea poate, numai ca si spartanii isi plangeau pierderile.
Emotiile sunt perfect umane - si la femei si la barbati. Iar incercarea societatii de a bloca emotiile masculine este o mare tampenie.
Cata vreme tu nu poti sa-ti intelegi propriile emotii - alegand sa le reprimi - cum crezi ca poti intelege emotiile unei femei?
Cum crezi ca poti trai langa o femeie cand tu esti rece ca o piatra de mormant?
De cand scriu pe blog am vazut o gramada de reactii 'masculine', o gramada de barbati care radeau superior spunand ca sunt 'gay', 'pizda' sau mai stiu eu cum... sau ca am tradat masculinitatea - doar pentru simplul fapt ca aveam tupeul sa scriu despre sensibilitate si emotii. Nu, nu am tradat-o, ci mi-am descoperit-o pe a mea - pe aia reala, nu pe aia impusa.
Radeti cat vreti... nu veti schimba absolut nimic. Uite ca mie mi se intampla sa plang... nu vad nimic aiurea in asta.
Uite ca eu nu consider ca daca plang langa persoana de langa mine sunt vulnerabil sau slab. Sunt reactii emotionale firesti, umane. Cum sa existe vulnerabilitate atunci cand iubesti? Ce prostie e asta?
Incetati sa va mai impuneti restrictii. Inima nu poate functiona in spatele unor usi de fier.
Cine crede ca masculinitate inseamna doar lupta, competitie, atitudine superioara si rece si bani, traieste intr-o cumplita eroare.
Din punctul meu de vedere, rolurile de gen ar trebui repuse in discutie, ar trebui rescrise. Motivul? Istoria ne-a aratat cu varf si indesat faptul ca vechile roluri de gen nu au functionat!
E nevoie de un F5 in vietile noastre... nu credeti?