Nu ii inteleg pe oamenii care spun ca se plictisesc! As vrea sa simt si eu ce simt ei, dar nu pot.
Oricat as incerca, nu reusesc sa ma plictisesc! Nasol, nu-i asa?
Pur si simplu nu imi iese. Nici macar cand sunt foarte obosit, nu reusesc sa ma plictisesc. Nici macar cand dorm nu ma plictisesc.
Sa nu va imaginati ca am o viata atat de plina de activa incat nu am timp sa ma plictisesc.
Privita din afara, viata mea este plictisitoare... totul este stiut, aranjat, cunoscut... nu exista surprize.
Si totusi... nu ma plictisesc. Mintea mea stie sa puna in scena provocari... tot timpul. Un simplu cuvant scris pe un perete provoaca un intreg scenariu, o idee scrisa de cineva pe Facebook se rostogoleste ca un bulgare in mintea mea, o discutie la care iau parte imi lanseaza tone de provocari, un serial, un copac, o carte, ochii unui copil... orice poate reprezenta o provocare pentru mintea mea.
De multe ori am stat si m-am intrebat de nu pot sa ma plictisesc si eu? De ce nu pot sa fiu in rand cu lumea? De ce sunt altfel?
Raspunsul a venit destul de tarziu - pentru ca sunt okay cu mine, pentru ca nu ma plictisesc cu mine, pentru ca am invatat in sfarsit sa ma bucur de fiecare experienta, cat de mica, care se iveste in viata mea. Pentru ca pot face o sarbatoare dintr-o imagine aparent banala.
Plictiseala este o constructie mentala. Atat si nimic altceva. Iar atunci cand ajungi in acea stare de echilibru cu tine nu ai cum sa te plictisesti.
Zilele trecute am citit o declaratie cu care am fost de acord imediat - 'In opinia mea, cea mai groaznica minte este aceea care se plictiseste... oamenii nu stiu ce sa faca cu ei insisi... ei sunt foarte plictisiti'. Cuvintele ii apartin lui Alice Herz Sommer, o pianista care a supravietuit Holocaustului.
Dupa ce am citit aceste cuvinte, mi-am dat seama de ce nu ma pot plictisi - pentru ca stiu ce sa fac cu mine!