Azi, in timp ce ma deplasam cu 368-ul spre Piata Romana, am asistat fara sa vreau la o poveste care m-a impresionat.
La un moment dat m-am trezit langa mine cu o doamna in varsta care se tot chinuia sa se aseze pe scaun. Am ajutat-o, mi-a zambit si mi-a multumit.
20 de secunde mai tarziu, vocea unui batran mi-a atras atentia.
"E acolo... in fata. Mai respir si eu putin fara ea. Hahahaha... Suntem casatoriti de 70 de ani. Am fost bun sau nu?" - ii spunea batranul unei femei in varsta.
Mi-am dat seama ca era sotul doamnei pe care o ajutasem sa se aseze.
Wow! 70 de ani! "Oamenii astia sunt impreuna de la razboi" - mi-am spus.
Din discutia batranului, am inteles ca sotia lui avea 93 de ani. Desi cartea Aurorei Liiceanu este interesanta, am preferat sa o las pentru a-i observa pe cei doi batrani.
Nu vezi foarte des asemenea oameni.
La un moment dat, cand am trecut de Eroilor, batranul a venit si s-a asezat langa sotia lui.
"M-ai atins cu bastonul pe picior" - i-a spus batranul sotiei lui.
"Ooo... esti sigur ca era bastonul si nu mana mea?" - i-a raspuns ea zambind.
De mult timp nu am vazut doi oameni razand cu asa o pofta.
Mi s-a parut foarte tare.
Va dati seama? Oamenii astia au prins Razboiul, au prins 45 de ani de comunism, au prins anii de democratie haotica ... si totusi reusesc sa zambeasca si sa-si faca complimente. Extraordinar!
Mi-ar fi placut sa vorbesc cu ei, sa vad ce au de spus despre relatia lor.
Oricum, mi s-au parut simpatici. Habar nu am ce greutati au avut, ce vieti au avut, prin cate au trecut... cert este ca cei doi batrani au coborat din autobuz si au plecat tinandu-se de mana, cu zambetul pe buze.
Noua de ce nu ne iese?