"Nu esti bun de nimic", "nu esti in stare de nimic", "eu stiu mai bine ce trebuie sa faci", "credeam ca esti destept, dar m-am inselat" - va suna cunoscut?
De cate ori ati auzit aceste cuvinte fie de la parinti, fie de la partenerii de viata?
Se numeste critica si daca este folosita gresit poate genera probleme destul de mari la nivel emotional.
De cele mai multe ori, persoanele care ajung sa fie critice la maturitate au fost criticate la greu in copilarie.
Potrivit specialistilor, un copil care are o varsta mai mica de 7 ani va asocia critica sentimentului de respingere, de abandon. Daca ii induci de mic ideea ca nu este bun de nimic, ca nu valoreaza nimic... ai mari sanse ca acel copil sa-si dezvolte auto-critica, insa nu intr-un sens pozitiv.
Steven Stosny - specialist pe probleme de violenta domestica si autor de carti de succes - sustine ca un copil care a fost crescut in ideea ca nu este bun de nimic se inchide in sine si pana la adolescenta incepe sa se identifice cu agresorul.
Ulterior, adica pana la iesirea din perioada adolescentei, el va transforma auto-critica in critica indreptata spre ceilalti.
Si uite asa, atunci cand va ajunge intr-un cuplu, exista mari sanse ca acest om sa-i adreseze partenerului sau partenerei aceleasi cuvinte - "nu esti bun/a de nimic", "nu esti in stare sa faci nimic", "ori faci ca mine, ori o sa ai de suferit" etc...
Ce inseamna asta? Otrava emotionala!
Sa nu ma intelegeti gresit, nu sunt adversarul criticii... sunt doar adversarul otravurilor emotionale.
Critica in cuplu poate avea efecte benefice, asa cum spune Steven Stosny intr-un articol din Psychology Today , atunci cand este focusata pe comportamente si pe solutii.
Critica este o otrava atunci cand ataca personalitatea celuilalt, cand este insotita de blamare, cand se bazeaza pe o singura varianta de a face lucrurile corect (cea a celui care critica) si cand nu este orientata spre solutii.
De ce este critica o otrava? Profesorul american ofera un raspuns simplu la aceasta intrebare - pentru ca starneste in celalalt doua lucruri pe care toti oamenii le urasc - supunerea si devalorizarea!
Da, desi pot exista exemple care sa contrazica aceasta idee, oamenilor nu le place sa se supuna, ci sa coopereze. Este o diferenta uriasa intre supunere si cooperare.
Daca vrei ca celalalt sa coopereze, atunci trebuie sa te focusezi pe valorile lui si pe solutii, nicidecum pe defecte. Daca vrei ca celalalt sa-ti reziste, atunci esti liber sa-l critici.
Uneori chiar stau si ma gandesc - oare o fi chiar atat de greu sa schimbam tiparul negativ in care parem ca ne-am scufundat cu totii?
Oare o fi greu ca in loc sa-i spui celuilalt - "nu esti in stare de nimic"... sa-i spui "hai sa vedem cum putem sa o scoatem la capat impreuna"?
Chiar este imposibil sa renuntam la lupta orgoliilor in relatii si sa devenim in sfarsit parteneri?
E atat de complicat sa ne ajutam reciproc, sa incercam sa ne intelegem?
Da, stiu, toti avem probleme pe cap, toti avem un bagaj de balast emotional cu care intram in relatii, insa nu cumva de noi depinde modul in care ne construim relatiile si viata in general?
De cand umilirea, amenintarea, devalorizarea si pedeapsa inseamna iubire?
P.S.: Acesta este un fragment din cartea ‘Iubirea de la A la Z: Alfabetul relațiilor’. Dacă vrei să o comanzi, intră AICI