"Asistam la moartea clinica a iubirii. Toata lumea se culca cu toata lumea si se iubeste singura" - este mesajul desprins din "N(AUM)", piesa care a deschis cea de-a opta editie a Festivalului Undercloud.
O incursiune emotionanta in viata scriitorului, in viata acelui om care isi traieste propriile dilmele, propriile frici, propriile chinuri launtrice, in viata omului care nu ezita sa se intrebe constant, atunci cand ramane singur - "Nu stiti unde au plecat cu totii? Nu mai e nimeni pe aici".
Un text scris de Gellu Naum si o interpretare excelenta a actritelor Oana Pellea si Cristina Casian.
Am trait cu emotie acest spectacol, m-am cam vazut in el, ba chiar nu as exagera daca as spune ca am fost in el... atat de bine m-a prins.
Marturisesc ca pe parcurs chiar m-am intrebat, alaturi de personajul principal - "pe mine cine ma gandeste"?
Voi stiti unde au plecat cu totii? Nu mai e nimeni pe aici... prin viata mea! Am ramas singur pe peronul garii, asteptand un tren spre o destinatie necunoscuta, un vapor care sa ma treaca peste creasta ultimului val de speranta...
Nu stiu daca in viata asta ma voi intalni cu ingeri, fie ei de zi sau de noapte, insa pot sa va spun ca am realizat un lucru - pana acum totul s-a dus, "ca orice lucru permanent" :)) Chiar si iubirea! Mai ales iubirea!
Da, asa e, scriitorul din piesa are dreptate - "Asistam la moartea clinica a iubirii - toata lumea se culca cu toata lumea si se iubeste singura". Trist, dar adevarat! Pana la urma asta este cea mai frumoasa iubire... cea de sine, cea de tine! Iar calea spre vindecare o gasesti de unul singur. Intotdeauna! Nu ai nevoie de asistenta pentru asta! Ci doar de iubire!
De-a lungul vietii am realizat ca am trecut prin mai multe "dezertari irecuperabile". Am dezertat din cazarma propriei vieti. De mai multe ori! M-am indepartat de mine! Si, de fiecare data cand m-am intors, mi-am spus spasit - exact ca in piesa - "buna ziua, numele meu este Vulpescu... Imi pare bine sa va cunosc!"
De fiecare data cand am ajuns in acest punct, pretul abandonului de mine a fost urias.
Si totusi, de fiecare data am asteptat urmatoarea iubire, de fiecare mi-am dorit sa ma transform intr-un copac. Nu va uitati ciudat, iubirea poate fi comparata cu un copac, indragostitii pot fi doua ramuri care se intretaie. Ele se iubesc si inverzesc in functie de modul in care sunt ingrijite.
Atunci cand sunt lasate de izbeliste, ramurile se usuca si cad... ca si iubirea!
Acum pot spune ca am ajuns in punctul in care imi vine sa strig - "mi-e frig, acopera-ma cu un punct! Sau stropeste-ma ca sa ma acopar cu frunze!"
Desi si eu cred ca iubirea se afla oarecum intr-o moarte clinica, inca sper sa ma salveze... Pana la urma totul se rezuma la iubire, la iubirea de sine sau de tine... oricine ai fi TU!