Mihai Vasilescu mi-a ridicat mingea la fileu! Ieri a scris despre parentingul modern, tema fiind - ce facem cu înjurăturile? Le ținem sau nu departe de copii?
Sunt tată de fată și, așa cum probabil ați văzut deja, nu obișnuiesc să îmi cenzurez limbajul.
Să nu vă imaginați că am trăit într-o familie în care se înjura ca la ușa cortului. Nici vorbă!
Cu toate acestea, am trăit din plin perioada anilor '90, cu toate modele lingvistice aferente. Drept urmare, chiar dacă îmi periez limbajul acolo unde este cazul, posed un bagaj destul de bogat de slang regional 🙂
Revenind la tema lui Vasilescu, eu cred că e o tâmpenie să încerci să te cenzurezi față de copilul tău. În primul rând nu ai cum! Chiar nu ai cum... Există cazuri când te enervezi grav și scapi măcar un 'pizda mă-tii'.
V-ați uitat vreodată la copil în momentul ăla? Are ochii mari, curioși... tocmai a auzit ceva nou 🙂
Nu este obligatoriu să te întrebe - 'tati, ce înseamnă pizda'? Nu imediat! Va afla oricum... pentru că societatea este un taifun de influențe. Ăsta este și motivul pentru care este o tâmpenie să încerci să te cenzurezi în fața copilului sau să îi ascunzi existența limbajului injurios.
Este la fel de stupid ca minciuna aia cu copiii și barza 🙂
Da, Mihai are dreptate - mai bine să știe și să-i spui că nu e frumos să înjure, explicându-i și de ce; decât să nu știe și să fie curios/a 🙂
Sunt de acord cu asta!
Există însă și alte momente, momente ce nu au neapărat legătură cu înjurăturile.
Să vă dau un exemplu - acum niște ani de zile, ma aflam în fața blocului cu fiica mea. La un moment dat, o vecină a ieșit și a început să se poarte cu ea de parcă ar fi fost o păpușică roz!
Nu vă ascund faptul că îmi venea să o strâng de gât pe vecină!
Am fost salvat de aia mică (avea cam 4 ani) :))
Vădit sictirită de tratamentul primit din partea vecinei, aia mică s-a uitat la mine cu ochii aia care-mi amintesc de marea din Grecia și mi-a spus sec - "tati, vreau să mergem în parc! Vecina asta e cretină!'
Eu m-am blocat, iar vecina parcă și-a văzut toată viață într-o secundă! Fiică mea era liniștită!
Ăla a fost momentul în care am realizat că oricât ai încerca să ascunzi ceva de copil sau să te cenzurezi, el/ea nu e o păpușă, ci un om... și, chiar dacă are 4-5 ani, are personalitate!
Asta e marea greșeală pe care o fac mulți părinți - nu țin cont de personalitatea copiilor lor și vor să le impună personalitatea care cred ei că li s-ar potrivi!