Nu-mi plac idealizările! Îmi place să cred că sunt un tip cu picioarele pe pământ, un tip care preferă să se bucure de viață, de clipă, de ceea ce are, decât să alerge după cai verzi pe pereți.
În ciuda abordărilor mele directe, o spun fără ezitare - da, cred în iubire!
Dar nu cred în iubirea aia unică (văd că e la modă termenul); nu cred în iubirea aia ideală (care nu cred că există); ci cred în iubirea aia construită în doi, în iubirea aia care este formată nu doar din sentimente, ci și din motive care unesc două persoane.
Chiar ieri discutam cu o cititoare pe tema acestui termen - iubire unică!
I-am spus clar că nu cred o iotă din toată povestea asta.
Cum adică iubire unică? Există vreo iubire care să nu fie unică?
Oare iubirea aia de la 16-17 ani nu e unică în felul ei? Este, fără îndoială, cea mai mare iubire ... la vârstă respectivă! Este unică? Este!
Oare iubirea aia de la 25 de ani, când te hotărăști să te căsătorești, nu e unică? Este, bineînțeles că este!
Oare iubirea aia care se stinge după 1 an nu este unică? Bineînțeles că este!
Vedeți, absolut toate iubirile din viața unui om au doza lor de unicitate. Nu poți să spui că aia a fost unică și aia nu!
Fiecare iubire are frumusețea ei. Cei care spun că au pierdut timpul greșesc amarnic și își fac mai degrabă rău decât bine. Nu, niciodată nu pierzi timpul. Fiecare relație îți aduce o nouă experiență, indiferent că este una frumoasă sau nu.
Fiecare relație este un câștig pentru dezvoltarea ta.
De ce Dumnezeu să te apuci să-ți dorești Iubirea unică, adică iubirea aia nemaitrăită, când fiecare iubire este unică în felul ei?
Iubirea unică îmi sună ca un obiectiv. Ca și cum ți-ai dori să faci 1 milion de euro. Or iubirea tocmai asta nu e - un obiectiv. Ea este o nevoie umană cât se poate de puternică, însă nu o poți transforma în obiectiv.
Atunci când încerci să faci asta... ai mari șanse să sfârșești debusolat, total nefericit.
Atunci când cauți iubirea unică, nu te mai poți bucura de clipă, de ceea ce ai, de o simplă mângâiere etc...
Nu poți, pentru că tu cauți imposibilul, evident, fără să realizezi ce cauți de fapt.
Practic, nebunia asta a căutării te face să-ți ratezi viața complet. Cum poți atinge ceva ce nu s-a mai întâmplat? Cum realizezi că ai ajuns acolo? Este imposibil!
Și atunci? Pentru ce să te chinui? De ce să nu îți trăiești viața, cu bunele și rele ei, de ce să nu te bucuri de fiecare zi?
Toată idealizarea asta a iubirii, toată presiunea asta pusă pe relații, mi se pare o adevărată barbarie. Mi se pare un chin în plus pe umerii oamenilor.
Nu, nimic nu trebuie. Fiecare om este liber să facă ce poftește, să caute ce poftește, cu condiția să-și asume efectele propriilor decizii.
Restul e can can și enorm de mult new age.
P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI