Aseară am văzut un film, destul de prost de altfel, dar care mi-a ridicat câteva 'scurte' la fileu.
Povestea sună cam așa - un tânăr dintr-o țară ex-sovietică, acceptă să poarte o vestă plină de TNT și să arunce în aer un avion de pasageri rusesc.
El își pierduse copilul și părinții din cauza rușilor.
Din cauza viscolului, decolarea avionului pe care urma să-l arunce în aer este amânată câteva zile, timp în care personajul principal interacționează cu ceilalți pasageri.
Mă rog, trec peste poveste, pentru că nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre suferință!
Vedeți dumneavoastră, atunci când suferă, atunci își pierd persoane dragi, oamenii au capacitatea bizară de a lua decizii finale, negative, fie cu bătaie către alții - vezi situația din film, fie cu bătaie asupra lor.
Ei nu stau să-și pună întrebări, să caute soluții, ci acționează, crezând că suferința lor este unică și că nimic nu o depășește.
Este genul de mentalitate pe care îl vezi peste tot, inclusiv la persoanele care suferă din dragoste.
Revenind la film, la un moment dat, personajul principal are o discuție cu un bătrân. Acesta îi spune: 'tu ai o suferință puternică și te înțeleg foarte bine'.
Omul scăpase dintr-un lagăr de concentrare.
'Și acum îmi mai aduc aminte mirosul din camera în care au ars părinții mei. Tine minte de la minte, atunci când suferi, va exista mereu cineva care are o suferință și mai mare. Și atunci, ce faci? Te distrugi pe interior sau dansezi în ritmul vieții?', îi spune bătrânul.
Ei bine, asta mi s-a părut ceva extraordinar. Nici nu a mai contat calitatea filmului. Aici mi s-a arătat un mare adevăr pe care cei care suferă nu îl înțeleg.
Când l-am pierdut pe tata, am suferit mult. Nu puteam să concep că se poate întâmpla așa ceva. Era imposibil pentru mine să accept faptul că timpul trece și că părinții nu sunt nemuritori, ca și noi de altfel.
Mi-a luat mult timp să trec peste acea durere.
Când am pierdut-o pe mama, a fost atât de fulgerător, încât am realizat trauma abia după câteva luni. Parcă s-a întâmplat ieri!
Este ciudat să vezi cum fundamentul vieții tale dispare. Te simți ca o ambarcațiune care s-a trezind plutind pe un ocean.
Pur și simplu nu mai ai timp să te adâncești în suferință, ci trebuie să înveți să 'dansezi în ritmul vieții'.
Realizând un lucru extrem de important - NU MAI AI CUM SĂ SCHIMBI SITUAȚIA!
Singurul lucru pe care îl poți schimba este răspunsul tău vis-a-vis de acea situație!
Or dacă rămâi să-ți plângi de milă, nu rezolvi nimic! Nu o să-ți facă nimeni statuie pentru asta!
În schimb, dacă înveți să dansezi pe ritmul vieții, vei începe să vezi, ușor ușor, că viața nu este nici pe departe ceva negru și nașpa, ci îți poate oferi niște oportunități la care nu te-ai fi gândit.
Este superbă schimbarea care se produce în tine atunci când realizezi că de răspunsul tău depind culorile care ți se arată în fața ochilor.
Pur și simplu renaști. Asta nu înseamnă să-ți negi pierderile, ci doar să-ți construiești o viață care să te facă fericit/ă.
Asta ar trebui să facem și după despărțire. Să tragem învățămintele, după care să ne acordăm la ritmul vieții.
Marea noastră problemă, mai ales atunci când trecem printr-o despărțire, când suntem în etapele alea de doliu, comparabile cu cele de doliu de la un deces (tot pierdere este), este că avem senzația că viața nu mai are sens. Asta este cea mai mare prostie!
Viața are sens câtă vreme noi îi dăm un sens!
Drept urmare, atunci când credem că viața nu mai are sens, noi suntem cei care ne punem bețe în roate, nimeni altcineva.
Noi, prin programare mentală eronată. Dap, este eroare 404 atunci!
Or fix nu asta trebuie să facem. Pentru a ne putea acorda la ritmul vieții, trebuie să ne păstrăm încrederea în noi, în șansele noastre de a fi fericiți. Noi suntem cei care trebuie să ne facem fericiți, nu ceilalți.
Ceilalți au treaba lor - adică trebuie să se facă fericititi pe ei, nu pe noi.
Nu e ușor să te acordezi cu ritmul vieții. Însă este superb atunci când îi înveți pașii. O iei încet, ca acel copil care învață ceva nou. Lași muzica ei să te cuprindă, ca o partenera experimentată, te lași purtat de bpm-ul ei și, pe măsură ce începi să-i stăpânești mișcările, începi să preiei controlul și să devii creativ.
Fără grabă, fără dezamăgiri că nu-ți iese din prima, ci cu răbdare și cu credința că va fi bine!
Iar atunci când ajungi să dansezi pe ritmul vieții, zâmbetul îți reapare pe față, trupul tău se reumple de vitalitate, iar gândurile tale încep să producă soluții menite să-ți aducă fericire în viață.
Încearcă în acel moment să te uiți în urmă la neferirea pe care ai simțit-o! Ce mai înseamnă pentru tine? Un capăt de drum? Sau o lecție învățată și un nou început?
Tu ce alegi? Să te distrugi pe dinăuntru sau să dansezi pe ritmul vieții?