Îmi place cuvântul ăsta: afecțiune!. Are două sensuri, însă, din păcate, oamenii se rezumă doar la unul, la cel negativ, ce ține de boală, de suferință.
Dacă te uiți pe net, ai senzația că este o adevărată epidemie de suferință, de inimi frânte. În realitate, manifestările duc mai degrabă către lipsă, către negare, către jelire și mai puțin către o dorință/sete reală, curată, pură de iubire.
Prea mulți oameni cred că suferă din cauza iubirii. Ei nu suferă din cauza iubirii, ci din cauza absenței ei, iar această lipsă are rădăcini adânci, în copilăria lor. De acolo pleacă această așa-zisă boală a iubirii. De la lipsa conectării emoționale cu părinții.
Acum, ajunși adulți și plini de vânătăi pe suflet, tânjim după ceea ce nu am avut atunci.
Mie îmi pare rău că acest termen domină mai ales în zona negativă. Îmi pare rău, pentru că el are o zonă superbă, o zonă pozitivă, o zonă la care, din păcate, puțini oameni ajung.
Această zonă se descrie prin: simpatie, prietenie, dragoste față de cineva. Acum, dacă punem acești termeni alături de EU, totul se transformă în: simpatie, prietenie, dragoste față de MINE/TINE.
Este un pas uriaș în direcția iubirii. Un pas esențial, un pas care înseamnă cunoaștere temeinică, învățare susținută și curaj.
Acel curaj nebun de a te desface în bucăți. Acel curaj de a-ți analiza fiecare părticică a existenței, însă nu cu duritate, ci cu afecțiune, deci cu simpatie, prietenie și dragoste… față de tine.
Ce frumos sună: simpatie față de tine. Prietenie față de tine. Dragoste față de tine. Ca un pârâu de munte. Închide ochii... îl auzi?
V-ați gândit vreodată ce ciudată este căutarea asta a noastră de prieteni? E clar, nu putem trăi izolați, însă nici nu suntem singuri. Ne avem pe noi. Noi ar trebui să ne fim cel mai bun prieten. Uneori stau și mă întreb: oare câți oameni vorbesc cu ei?
Fac pariu că foarte puțini. Și asta pentru că se tem să nu fie considerați nebuni. Eu sunt nebun. Eu vorbesc cu mine! Înainte de întâlnirile cu cititorii, vorbesc cu mine. O fac cu voce tare, îmi dezbat ideile, cu argumente pro și contra. Dacă mă vede cineva, începe să râdă și mă crede dement! Oare chiar sunt? Nu, nu cred. Doar apelez la cel mai bun prieten, la mine. Cum aș putea să am mai multă încredere în altcineva?
Ce bizar! Știți când am început să schimb cu adevărat lucruri în viața mea? Atunci când am început să mă tratez cu afecțiune, cu simpatie, prietenie și dragoste. Atunci am încetat să mai sufăr. Lucrurile s-au schimbat complet când am încetat să mai fiu tiranul propriei vieți! A fost un pas uriaș, un pas care a necesitat curajul autocunoașterii.
Ce călătorie mișto. Vă recomand să faceți asta! Chiar vă recomand să încercați să vă tratați cu afecțiune. Să vedeți ce stare mișto vă va curpinde, ce liberi vă veți simți. Vă veți simți mai ușori. Normal, doar ați decis să vă lepădați de balastul suferinței.
Afecțiune! Ce termen interesant, ce dualitate fascinantă, ce opoziție aproape electrică. Știți ce face diferența între boală și simpatie? Alegerea pe care o faci! La prima vedere, lucrurile par simple. În realitate, ambele decizii sunt complicate și necesită mecanisme stufoase. Tu ce alegi? Eu am ales cunoașterea… iubirii!
P.S.: Acesta este un fragment din cartea ‘Iubirea de la A la Z: Alfabetul relațiilor’, care se lansează azi. Dacă vrei să te numeri printre primii cititori ai cărții mele, intră AICI și comandă cartea cu autograf.
Foto credit: lifehack.org/