Încă o tragedie a zguduit România! O nouă tragedie în care au fost implicați copii. Și de această dată vorbim despre inconștienta unor adulți care, îmbătați probabil de experiența montană, au ignorat orice semn și avertizare a specialiștilor, punându-și în pericol atât propriile vieți, cât și viețile copiilor lor.
Ca de fiecare dată, România s-a scindat. În astfel de momente, românul tinde să fie empatic -'ce rost mai au comentariile? Nu au fost loviți destul?'.
Mai există și oameni care nu stau în rând și încearcă să găsească substanța, fondul unei asemenea tragedii.
Iar acest fond sună cam așa: până unde are dreptul un părinte să decidă pentru copilul lui?
În cazul de față vorbim despre doi copii care erau campioni, doi copii care escaladau și se cățărau de mici. Cu ce aș compara chinurile pe care le-au avut ei de îndurat? Cu chinurile gimnastelor. Ați fost într-o sală de antrenament la gimnastică? Vă recomand să mergeți. Să vedeți acolo stări.
Să vedeți acolo fetițe plângând pe spaliere în timp ce fac abdomene. Să vă văd atunci ce întrebări puneți, ce revoltă vă cuprinde.
Ei bine, copiii din Retezat au îndurat același gen de viață. A fost alegerea lor sau alegerea unor părinți care își doreau din tot sufletul să îi vadă cei mai tari din lume?
Priviți aici... Vă recomand minutul 7:40!
Al cui era visul? Al copiilor sau al părinților? Să fim serioși, ce știe un copil de 10-12 de ani despre ideea de campion? Mai nimic. Ce știe părintele? Tot!
Asta este de fapt adevărată discuție: este oare un părinte stăpânul total al destinului copilului său? Are dreptul să-și priveze copilul de frumusețea copilăriei? Are dreptul să-l omoare prin decizii periculoase?
Să nu mă înțelegeți greșit - și eu am făcut sport de performanță, deci știu ce e ăla efort. Însă mi-a plăcut și m-am dus acolo de plăcere. Nu m-a obligat nimeni. Mama se interesa mereu cum sunt tratat acolo. Niciodată nu mi-a spus: taci și înghite că așa se construiesc campionii.
În cazul unor asemenea tragedii, românii îi exonerează pe vinovați de orice vină! Și trimit la divinitate rolul de judecător. Pe scurt, se spăla pe mâini!
'Lasă să se descurce Dumnezeu!'
Mă iertați, dar abordarea asta mi se pare eronată.
Eu cred că ar trebui să discutăm mai des despre drepturi și responsabilități în România. E clar că suntem virgini în zona asta.
Mai țineți minte cazul micului Hercule? Băiatul ăla cu mușchi definiți? Băiatul care făcea flotări pe sticle? Mai țineți minte ce scandal a ieșit? Al cui era visul acolo - al lui sau al tatălui?
Pe mine mă scot din sărite părinții care vor să-și transforme copiii în roboți campioni mondiali. Cinismul cu care-și distrug copiii, aroganța cu care vorbesc despre performanță... toate astea mă revoltă profund.
Când va înceta această cursă nebună după medalii? Când vom învăța să respectăm dreptul unui copil de a avea copilărie?
Când vom ajunge ca noi, adulții, să răspundem cu adevărat pentru ceea ce le facem copiilor? Mă iertați, dar până la judecata lui Dumnezeu, cred că ar trebui să aplicăm legile umane. Așa mi se pare firesc! Altfel, nimeni nu plătește pentru nimic și copiii ăia pleacă dincolo degeaba, fără să fi avut vreodată dreptul de decizie sau de apărare.
Or asta mi se pare trist, mi se pare o acceptare generală a unor tragedii anunțate!