Iubirea este un pariu pe care îl faci la început, un pariu ce se transformă în certitudine pe măsură ce te implici. Dacă rămâne doar un pariu, vorbim despre cucerire, despre coială, despre val, nu despre iubire.
Iubirea este un pariu câștigat, indiferent cât durează. Eu cred că greșim raportându-ne la iubire ca la ceva ce trebuie să fie pe vecie.
Asta este o presiune prea mare, o presiune pe care nu știu în ce măsură suntem pregătiți să o suportăm.
Iubirea nu este întotdeauna pe vecie. Cine a zis că nu poți iubi un an sau cinci? După care să
mergi mai departe pentru că realizezi că v-ați dezvoltat separat? Se poate întâmpla!
Cred că fiecare om intră în relație cu un anumit depozit de combustibil, cu anumite resurse. Ele pot fi nelimitate, dacă persoana respectivă reușește să descopere constant noi și noi zăcăminte, alături de partener/ă; sau pot fi limitate, în spațiu și timp, atunci când persoana
respectivă își epuizează resursele cu care a intrat în relație.
Pe parcursul vieții, poți învăța mult mai multe lucruri utile pentru dezvoltarea ta ulterioară de la o iubire de un an sau doi, decât de la o derivă de cinci sau 20. Nu e obligatoriu să ai o
relație de cinci ani și să spui cu adevărat că este iubire. La fel și în cazul relațiilor de 15-20 de ani.
Chiar credeți că toate sunt wow? Chiar credeți că toți oamenii care au rezistat împreună sunt fericiți sau că și-au spus întotdeauna ceea ce doresc? Eu cred că putem vorbi, în foarte multe cazuri, despre valori de finalitate, despre scopuri clar asumate de cei doi.
Asta nu înseamnă că nu pot apărea și frustrări. Ba da, apar. Le-am întâlnit de mai multe ori. Însă oamenii ăia au prețuit valorile lor de finalitate și au încercat să-și reprime frustrările sau lipsa de comunicare.
Nu cred că trebuie să tratăm iubirea la nivel generalist, să spunem că iubirea înseamnă doar ceea ce se întinde până la sfârșitul vieții. Asta sună mai degrabă a condamnare decât a iubire. Sună a pariu cu o miză uriașă, un pariu pe care, dacă îl pierzi, riști să nu-ți mai revii niciodată.
Și, dacă ne uităm în jur, vedem cam multe avarii. Mai mari sau mai mici, dar ele există. Iar această presiune a pariului pe viață produce aceste avarii. Cred că ar trebui să privim iubirea ca pe un pariu cu noi înșine, un pariu pe care să încercăm să-l transformăm în certitudine prin participare și implicare zilnică, dar pe care să nu-l transformăm într-o tragedie dacă nu ne iese așa cum ne-am dorit.
Așa vom reuși ca după fiecare relație să păstrăm ceea ce a fost frumos și să învățăm lucruri utile din ceea ce a fost mai puțin plăcut, astfel încât drumul nostru să fie ascendent, spre un nivel de cunoaștere superior și nu descendent... în hăul depresiei.
Iubirea este un pariu, este o călătorie pe care trebuie să o trăim cu bucurie și pe care avem obligația să încercăm să o transformăm în certitudine.
Nu ne iese acum? Nicio problemă! Mulțumim pentru experiență și mai încercăm. Prin
repetiția lucrurilor frumoase ne apropiem mai mult de certitudine. Repetând ceea ce a fost urât sau refuzând iubirea, de teamă să nu fim răniți, ne apropiem de un alt tip de certitudine, de certitudinea unui dezastru. Alegerea ne aparține.
P.S.: Acesta este un fragment din cartea ‘Iubirea de la A la Z: Alfabetul relațiilor’. Dacă vrei să o comanzi, intră AICI
Foto Credit: moma.org/