'Iubirea de la A la Z' s-a lansat! A fost mișto foc. Lume multă, zâmbete, vinuri bune... Eu am avut emoții cât o țară din lumea a treia. Dar a fost superb.
E frumos să ai emoții. Te ajută să fii prezent! Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre scris.
Da, ați citit bine, despre scris!
Nu despre scrisul la computer sau telefon smart. Nuuuuu! Despre scrisul de mână! Și la acest capitol am avut emoții. Știam că voi semna cărțile și tremuram din toți rărunchii.
Motivul? Scriu oribil de mână!
Vă dați seama? Un scriitor să scrie ca un medic? Impardonabil! Un scriitor ar trebui să picteze cuvintele impecabil. Cam ca în filmul ăla cu Cervantes! Mai știți? Era prin copilăria mea, iar în genericul de început apărea o pană care scria impecabil pe papirus. M-a fascinat toată copilăria pana aia 🙂 Cum mângâia ea hârtia!
Și uite că am ajuns la 40 de ani și scriu horror 🙂
Cât despre stilou... oho, nu mai țin minte de când nu mai scrisesem cu unul. Mi s-a părut mișto.
Tare a fost altceva. Tare a fost coletul care a sosit acasă cu două zile înainte de lansare. Înăuntru, o cutie dreptunghiulară care adăpostea un pix și un stilou (roșu Ferrari), plus câteva hârtii pe care le-am citit cu interes.
Pe prima foaie scria așa: 'Hei, salut! Ce faci? Am aflat că urmează să dai autografe pe cea de-a doua carte. Noi îți oferim acest set de lux L'elegance du Temps-Paris 1964, ca să semnezi cu stil. Am ales special pentru tine acest roșu pasional care se potrivește cu coperta și cu subiectul cărții'.
Dar asta nu e tot, pentru că pe o altă foaie, fetele de la DP Collection mi-au trimis două fișe de exersare a autografului. Una era deja completată, a doua era ... pentru mine!
Vă dați seama că m-a bușit râsul instantaneu. Ce emoții... am uitat de ele.
Ăsta chiar a fost un cadou foarte mișto și a fost o plăcere să semnez cărțile cu stiloul primit de la ele. A fost o experiență mișto foc. Promit să îl iau și la lansările din țară.
Acum, că tot vorbeam despre scrisul de mână, mi-a venit în minte o perioadă din tinerețea mea sportivă. Nu mai știu cât aveam - cred că vreo 15-16 ani. Țin minte că la vremea respectivă obișnuiam să corespondez cu o fată din Ploiești. La un moment dat, am chiulit o zi de la școală, am tăiat-o cu trenul până la Ploiești, am stat cu ea toată ziua și m-am întors acasă. A fost fun. Ale copilăriei valuri, cum s-ar spune.
Mă rog, nu că nu am mai făcut de astea și mai târziu 🙂
Însă perioada aia cu scrisorile a fost super-mișto. Primeam scrisori interminabile și mi se părea extrem de incitant. Mă provocau. Mă provocau să scriu, mă provocau să îmi imaginez lucruri, fanteziile mele zburdau în voie.
Oare când am uitat să facem asta?
Apropo, să știți că nu au dispărut oamenii care scriu. Iubita mea m-a surprins așa la început relației noastre. A fost un pic ciudat să citesc o scrisoare cu semnatară de față. Dar a fost o emoție foarte mișto.
Oare când am uitat să facem asta? Oare când am uitat să ne scriem și de ce?
P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI