Mai țineți minte buretele ăla prea ud din perioada școlii? Și colegul ăla, ușor tălâmb, care se ducea la baie cu un burete uscat și venea cu el piscină?
Ei bine, cam așa este și societatea românească - năclăită! Doar că nu vorbim despre apă, ci despre resentimente.
Nu cu multe zile în urmă, Cristian Tudor Popescu a declarat că mulți români aduc pe lume copii cu scopul de a le pasa propria ratare!
Tradiționaliștii s-au grăbit să-l atace, numai că, din păcate, omul chiar avea dreptate.
Să vă explic - eu fac parte din generația aia care și-a trăit copilăria în comunisc. 'Generația cu cheia de gât', cum s-ar spune. Ei bine, pe vremea aia, ți se spunea că dacă vrei să ai un rost, este musai să înveți. Altfel...
'Doar nu vrei să ajungi ca noi', tunau anumiți părinți (slavă Domnului că nu și ai mei).
Mai încolo, după marea vânzoleală din '89, generația asta a mea a început să audă un cuvânt tare bizar: 'sacrificiu'. Brusc, de nicăieri, ni s-a spus că suntem 'generația de sacrificiu'. Mai pe românește spus, noi trebuie să strângem din dinți și buci pentru ca progeniturile noastre să aibă șanse mai mari la fericire!
Hey! Stop! Frână! Pe bune?
La fiecare ciclu electoral - și au fost câteva în ăștia 27 de ani - venea câte un idiot de politican și ne aplica ștampila 'generație de sacrificiu' fără să clipească. Și noi am tăcut și am înghițit... și uite așa am început să și credem prostia asta.
Și iată cum, după 27 de ani de libertate, colegi de generație - ultime rămășițe ale generației X -se trezesc spunând: 'măcar copiii să aibă o viață mai bună'.
Rrrrrr! Stai așa... mai bună în comparație cu cine? Când aud o astfel de formulare, mă apucă pandaliile. Și revin la ratarea invocată de CTP. Nu vi se pare că are sens?
O persoană care spune 'măcar copiii să aibă o viață mai bună' își recunoaște practic propria ratare. Și nu doar atât, o proiectează și asupra copiilor. Are sens? Are! Pe dracu', n-are, dar se întâmplă!
Uite că eu nu vreau ca fiica mea să aibă o viață mai bună. Și am să vă explic de ce...
În primul rând, nu mă consider un ratat. Deloc. Am o viață frumoasă, construită cu mânuțele astea două, sunt un tip capabil să fie fericit atunci când își dorește, așa că, atunci când mă raportez la fiica mea, nu o fac comparativ.
Drept urmare, eu îi doresc să aibă o viață care i se potrivește, nu o viață mai bună ca cea pe care o am eu. Ea nu are de ce să poarte pe umeri 'problemele' sau neajunsurile mele. Nu e treaba ei asta.Treaba ei este să învețe să își construiască o viață care să i se potrivească, independent de viața mea. Viața mea mi se potrivește... mie! Așa am construit-o!
Ce înseamnă asta? Că eu am datoria să-i explic, să o fac să conștientizeze variantele pe care le are, să-i fiu alături, să o învăț să ia decizii eficiente pentru viața ei și să o sprijin pe drumul pe care îl va alege. Atât! Asta e treaba mea în calitate de tată iubitor.
Că va avea o viață mai bună sau nu, asta nu am de unde să știu și nici nu are sens să mă gândesc prea mult. Treaba mea este să o sprijin. Mai departe, ea va decide!
Dragii mei conaționali, terminați cu tâmpeniile, nu vă mai considerați niște ratați. Nu sunteți! Și nu vă mai schilodiți copiii cu acest set-up mental bazat pe lipsă. Nu îi veți ajuta cu nimic. Puneți mâna și fiți părinți asumați. Fiți acolo pentru ei, încercați să-i ajutați să devină oameni, nu niște roboți obligați să trăiască mai bine ca voi.
Haideți să oprim ștafeta asta a ratării. Nu ajută pe nimeni.
Ce credeți, se poate?
Foto Credit: focusonthefamily.com/