Nu-mi place să alerg după traume. Nu îmi place să pun lupa pe minus și nu cred că oamenii sunt automat avariați.
Sigur, se întâmplă ca, din când în când, unii să piardă busola. Asta nu înseamnă că vin din copilărie cu traume. Chiar nu cred în determinism.
Să fim serioși, nu copilăria este cel mai vulnerabil moment - sau dacă este, vorbim doar despre relația cu părinții.
Din punctul meu de vedere, adolescența este cel mai vunerabil moment. Acolo intervin interacțiuni pe care nu le-ai avut acasă. Acolo intervin trăiri pe care nu le-ai avut acasă. Acolo te dai pentru prima oară cu capul de pragul de sus al îndrăgostirii și, de ce nu, al decepției.
Și, fiind o perioadă de rebeliune, părinții nici măcar nu află (de cele mai multe ori) despre trăirile tale. Asta este perioada care, cred eu, ne afectează, uneori, mai mult decât copilăria.
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, deși mi se pare important, ci despre ideea de divorț asumat.
De ceva timp tot aud persoane care aleg formularea asta - divorț asumat, însă mi se pare că nu prea știu cu ce se mănâncă sau, dincontră, știu, dar o folosesc ca pe un scut, ca pe o mască.
De ce spun asta? Pentru că mi se pare bizar să auzi pe cineva spunând: 'am divorțat asumat' și apoi să spună că a picat în depresie.
Păi a fost asumat sau nu?
Să disecăm puțin situația! Ce înseamnă un divorț? Doar o decizie emoțională? Nicidecum! Dacă îl consideri așa, atunci te poți aștepta 100% la depresie. Este vorba despre asumare? Nu!
Sunt de acord că o persoană care ia decizia de a divorța poate fi okay din punct de vedere emoțional. Am trecut prin asta și știu bine ce spun. În momentul în care apuci să discuți cu partenera și, mai mult decât atât, încercați să salvați căsnicia, înseamnă că treci prin toate etapele conștientizării, iar atunci când ajungi să iei decizia, ești împăcat cu ideea.
Ăsta mi se pare un semn de maturitate.
Este suficient să ne raportăm doar la emoțional? Deloc!
Din păcate, oamenii nu sunt obișnuiți să vadă tabloul general. Și suferă! Suferă pentru că nu iau în calcul efectele divorțului. Iar efectele astea țin mai degrabă de latura pragmatică a vieții: statut, cerc de prieteni, familie, etichete sociale, latura financiară și locativă etc...
Astea sunt efectele ce pot produce deranj mare, nu latura emoțională. Aia este deja rezolvată atunci când semnezi actele de divorț. Și aici vorbesc, repet, despre cazurile în care ambii parteneri iau decizia asta după ce au încercat tot ce s-a putut.
Ei bine, degeaba ești împăcat cu ideea că divorțezi, dacă nu te pregătești să manageriezi efectele sociale ale actului în sine. Acolo se pot produce adevărate tsunami-uri emoționale ce pot duce, de ce nu, la depresie.
Repet întrebarea: a fost un divorț asumat? Doar parțial!
Divorțul cu adevărat asumat este cel care vizează și efectele. Abia atunci vorbim despre maturitate: atunci când poți anticipa contribuția celuilalt la creșterea copilului (emoțională, fizică și financiară), când poți asigura un spațiu locativ pentru noua construcție (tu, ca persoană single sau tu, ca părinte), când poți asigura o latură financiară decentă (cu sau fără ajutorul fostului/ei partener/e), când îți poți păstra anumite conexiuni sociale menite să te ajute să treci peste perioada post-divorț, inclusiv atunci când există o familie care să te ajute.
Sunt elemente extrem de importante pe care dacă nu le iei în calcul... sigur suferi!
Dacă tot vorbim despre divorț asumat, atunci trebuie să ne gândim macro. Abia atunci vorbim despre persoane mature.
Câtă vreme vorbim doar despre latura emoțională, să nu ne mire că întâlnim la tot pasul oameni doborâți de efectele propriilor decizii.
Ei chiar nu și-au asumat până la capăt!
Foto Credit: howtomoveonafterdivorce.com/