Joaca înseamnă cunoaștere, conectare, deschidere... spre plăcere și, de ce nu, spre iubire.
Din păcate, puțini oameni mai vor să se joace.
'Ce-i prostia asta? Avem treabă! Trebuie să construim un viitor pentru copii! N-avem timp de prostii', spun mulți.
Nici măcar nu-și dau seama că prin renunțarea la joacă, de fapt, renunță la ceea ce i-a unit.
Să luăm spre exemplu flirtul - ce este flirtul? Nu cumva o joacă? Și nu orice fel de joacă, ci una motivată de plăcere. Nu asta înseamnă?
Este un joc provocator, un joc plăcut, un joc ce are la bază curiozitatea și dorința de a-l cunoaște pe celălalt. De a-l cunoaște, nu de a-l folosi în diverse scopuri.
Câți oameni mai privesc flirtul ca pe o joacă frumoasă, o joacă dezinteresată? Câți? Putem privi ceea ce se întâmplă acum fără încrâncenare? Putem spune fără ezitare că joaca a dispărut din seducție și flirt?
Eu cred că da. Și mi se pare trist. Știți de ce? Pentru că joaca este esențială în dezvoltarea umană, pe toate planurile: fizic, intelectual, emoțional, spiritual.
Nu știu cum, dar adulții fug de joacă. Sunt prea ocupați cu obiectivele pe care trebuie să le bifeze - familia, copiii, creditele la casă, mașină, job-ul etc...
'Cum să fim jucăuși, când viața e cum e?', mi-a spus cineva la un moment dat. 'Viata este așa cum ți-o faci prin decizii. Te-ai întrebat măcar o secundă dacă ceea îți dorești este realizabil?', i-am răspuns.
Stupoare!
Lipsă jocului a ucis plăcerea dintre oameni. Plăcerea de a ne cunoaște, plăcerea de a ne simți bine împreună - aici nu mă gândesc obligatoriu la erotism -, plăcerea discuției cu sens, plăcerea savurării unei cafele împreună, plăcerea unei călătorii.
Pur și simplu ne-am transformat în niște pereți reci, dar cu obiective clare.
Haideți să facem un joc de imaginație - gândiți-vă că vă aflați la o întâlnire de-a mea și, la un moment dat, vine la voi o persoană, femeie sau bărbat și vă spune: 'vrei să te joci cu mine?'
Care este primul gând care vă vine în minte?
Luați o foaie de hârtie și scrieți acel gând.
Apoi, pe spatele hârtiei scrieți care sunt planurile voastre de viață. Recitiți gândul. Are vreo legătură joaca cu planurile voastre de viață? Vă ajută sau nu să le îndepliniți?
Acum câteva seri, am vorbit cu o prietenă la Dancing Lobster fix despre asta, despre incapacitatea oamenilor de a se mai juca, de a se mai simți bine împreună fără să-și impună obiective pe termen lung. A devenit aproape imposibil să ai acces la cineva fără să-i promiți iubire pe viață și o curte plină cu copii.
Iar asta mi se pare pur și simplu aberant. Când am luat-o razna în halul ăsta? Când am devenit atât de obsedați de familie și de perpetuarea speciei?
Chiar nu putem depăși pragul nevoilor de bază? Chiar nu putem mai mult?
Oare doi oameni mai pot trăi o poveste frumoasă fără să-și ridice ziduri de obiective?
Se mai pot bucura de zâmbete reciproce? De cafeaua de dimineață băută cu calm și iubire? De o plimbare seara sau de un vin savurat cu flăcări în ochi? Mai pot pleca în lume atunci când vor... fără să fie nevoiți să ceară voie de la obiectivele din viața lor?
Cumva, copilul din noi a murit. Ce am devenit? Niște adulți rigizi, terni, niște roboți care nu fac altceva decât să rezolve taskuri zi de zi, clipă de clipă.
Să vedeți ce mișto va sună știrea asta: 'azi a dispărut și ultimul zâmbet de pe planetă. Oficial am devenit serioși!'
Cum vi s-ar părea o astfel de știre?
Foto Credit: freedesignfile.com/