Fidelitatea nu este pentru toată lumea!
Iar moralitatea este o chestiune cât se poate de conjuncturală!
În plus, suntem oameni, așa că nu avem cum să ne ținem nevoile sub capac.
Oricât am încerca să le supunem unor reguli, ele își vor găsi căi de manifestare, într-un fel sau altul.
Nu mai spun că, deși se vorbește foarte mult despre iubire, respect, încredere, familie, cuplu etc... nu toată lumea intră în relații/căsnicii din același motiv.
În acest context, ar fi bine ca, măcar atunci când aducem în discuție ideea de infidelitate, să încercăm să fim flexibili, să nu mai tratăm totul în cheia de alb-negru; bun-rău; victimă-călău etc...
V-ați gândit vreodată că este posibil ca nu despre asta să fie vorba?
Vă dau un exemplu - doi tineri au intrat într-o construcție, acceptând ideea că amândoi își doresc familie și copii. Niciodată n-a existat vreo mare pasiune între ei, niciodată nu au fost niște inovatori în ale sexului (poate doar separat, înainte), însă s-au înhămat la un drum pe care l-au acceptat de la bun început.
În aceste condiții, dacă unul dintre ei - fie bărbatul, fie femeia (n-aveți idee câte femei sunt infidele) - întâlnește o persoană care îl face să ardă și el își consumă această dorință mistuitoare însă, în rest, este prezent în construcția pe care a acceptat-o, se poartă impecabil cu soția lui, este un tată iubitor, un partener de nădejde etc... se consideră înșelat?
Ce a înșelat el/ea?
Niște reguli care n-au existat niciodată?
Ia gândiți-vă!
În cazul ăsta, se poate aplica ideea de te 'înșel' tocmai pentru că te iubesc?
Eu cred că da. Cei doi au semnat pentru stabilitate, pentru o construcție care nu a inclus niciodată noul, adrenalina etc.. Și se țin de asta. Însă, fiecare - de ce nu? - are nevoie și de nou, de nebunie, uneori. Iar rezolvarea acestor nevoi - pentru că nevoia de nou este fantastic de importantă - nu le afectează în niciun fel planul de viață acceptat de comun acord.
E nevoie să vorbească despre asta?
Uneori, da... alteori ... nu!
Depinde de nivelul lor de dezvoltare și de înțelegere.
Este doar un caz. Vă pot oferi altele până mâine dimineață. Am de unde 🙂
Acum, să vorbim puțin despre infidelitate.
Ce înseamnă ea?
O relație, sexuală sau de iubire, între două persoane, în condițiile în care una este deja angrenată într-o altă relație.
Corect?
Mulți veți spune că nu!
Veți că spune că flirtul este infidelitate, că ideea de a te gândi la altcineva este infidelitate, că filme porno, că... lista e lungă.
Nu spuneți că nu, pentru că voi apela la 3 întrebări pe care le-am pus de-a lungul timpului pe Atelierul de idei:
1. Dacă nu s-ar pune problema de căsătorie/copii ați mai sta în relații?
Peste 90% dintre răspunsuri au fost negative.
2. Stau cu ea doar pentru sex. Ați accepta așa ceva?
Peste 90% dintre răspunsuri au fost negative.
3. Ce spuneți de ideea - te 'înșel' tocmai pentru că te iubesc?
În afară de vreo 3 răspunsuri, restul au fost fie pline de venin, fie în cheia imposibilului, clișeul cu 'dacă iubești nu înșeli' fiind omniprezent.
Că tot am ajuns la clișeul ăsta, ar fi cazul să stabilim două lucruri (deși pe una am definit-o, adică infidelitatea): ce este infidelitatea și ce este iubirea?
Pentru că și aici vom avea păreri împărțite.
Să știți că există foarte multe cazuri în care oamenii - și femeile și bărbații - declară că-și iubesc partenerii, chiar dacă cedează ispitelor!
Încă ceva - înșelat se consideră doar atunci când are o relație paralelă sau și când are o aventură pasageră?
Și aici fac pariu că vor exista păreri împărțite.
Vezi? Nu e nimic alb-negru, bun-rău sau victimă-călău în zona infidelității!
Sunt nuanțe multe în funcție de fiecare caz în parte.
Revenind la fond, Esther Perel spune foarte bine: înainte, căsătoria însemna debutul vieții sexuale; acum, ea înseamnă restrângerea vieții sexuale la o singură persoană.
Asta înseamnă ca tu să-i ceri partenerului/ei să te accepte ca unică soluție erotică în viața ei... toată viața!
Acum, vă rog să faceți un exercițiu de imaginație - cum era la început?
Când ardeați de la fluturi și vedeați partenerul/a gol/ă?
Vă aprindeati ca un fitil?
În mod normal, cam așa se întâmpla...
Acum, derulați filmul înainte și gândiți-vă cu ce ochi îl priveați peste 3 ani? Dar peste 5? Fac pariu că după 7 nici măcar nu îi mai băgați în seamă burta sau, de ce nu, pe el/ea 🙂
Vedeți? Să îi ceri celuilalt să te țină în atenție ca unică soluție erotică, pe viață, nu este un task tocmai ușor de ținut. Mai ales că timpul trece și nu toți avem grijă de noi...
Nu mai spun că este aberant să ceri așa ceva, în condițiile în care creierul chiar are nevoie de nou.
Poți tu să-l păcălești cu câte desuuri vrei, cu câte peruci sau mai știu eu ce costumații... el tot cere ceva nou! Asta nu implică infidelitate automată și obligatorie! Deloc! Însă implică o mai mare relaxare și înțelegere atunci când cineva pur și simplu nu poate să ducă povara asta.
Haideți să nu mai considerăm că oamenii care ajung să 'înșele' - am pus special ghilimelele -sunt obligatoriu niște nemernici. Sunt oamenii de care, totuși, ne-am îndrăgostit.
Au greșit? Poate că da, în viziunea noastră; poate că nu, în viziunea lor!
Eu am fost înșelat! Și am suferit.
Am fost un prost! Trebuia să mă bucur!
Serios, asta trebuie să faci - să te bucuri că partenera s-a simțit bine! Asta înseamnă că nu ești cel mai grozav om din lume.
Este o palmă pe care e bine să ți-o iei uneori. Poate așa te trezești și începi să participi la relația ta, în loc să plutești în balta stătută a stabilității conjugale.
În plus, doamnelor, dacă tot nu prioritizați sexul - și am văzut cu vârf și îndesat asta în ultimii 5 ani de când conversăm împreună pe toate canalele - de ce sunteți în stare să rupeți relațiile/căsniciile, atunci când partenerul/soțul face sex cu o altă persoană?
Asta nu reușesc deloc să înțeleg!
V-ați întrebat vreodată ce oferiți în relațiile voastre, ca să vedeți ce puteți să cereți?
Întreb și eu...
Și nu, nu sunt apărătorul brusc al infidelității. Departe de mine asta...
Însă realizez că este o chestiune care se întâmplă și nu rezolvăm nimic dacă suntem drastici. Nu asta este calea.
Da, se poate întâmpla să 'înșeli' tocmai pentru că iubești!
Iubești ceea ce-ți oferă persoana aia - prietenie, înțelegere, comunicare, confort, stabilitate, cămin, familie etc... Însă arzi, ca orice om - doamnelor, nu săriți - și, din când în când, bubui. Problema apare abia în momentul în care, prin ceea ce faci, îți afectezi angajamentul de bază. Altfel, din punctul meu de vedere, nu există infidelitate, ci doar împlinirea unor nevoi care nu sunt împlinite în relația principală.
Nu vrei să renunți la ceea ce îți oferă celălalt, însă nici nu vrei să te simți mort.
Se întâmplă? Se! Să ridice piatra cel care nu s-a simțit vreodată mort în propria relație!
Da, am scris că Bărbații inteligenți n-au nevoie de amante. Așa este! N-au nevoie! Dar au nevoie de sex! Ca și femeile inteligente.
Repet, să ai pretenția ca un om să fie unica ta tentație erotică pe viață - aici luați în calcul 10 ani, 20, 30 etc - este o chestiune ce bate la porțile absurdului. Este o presiune pe care o pui atât pe umerii partenerului/ei; cât și pe umerii tăi.
Te întreb: ești în stare să fii tentație pentru celălalt toată viața?
Astfel încât celuilalt nici prin cap să nu-i treacă măcar să se uite după altcineva?
Poți să faci asta?
Ia-ți câteva minute și gândește-te cu atenție!
Și atunci, la ce se rezumă iubirea?
La o construcție complexă sau la 20 de minute de sex?
Pot 20 de minute de dat din cur să-ți dărâme ani de zile de construcție?
Dacă răspunsul este pozitiv, atunci este posibil ca modul în care ne raportăm la iubire să fie total greșit!
Voi ce credeți?