Nu-ți cere scuze pentru cine ești!
Niciodată!
Asta înseamnă că ți-ai alocat și timp și resurse pentru a te construi/cunoaște.
Și nu ai de ce să te scuzi pentru asta.
Dubii poți să ai atunci când te simți trăit/ă de altcineva, așa cum mulți copii simt.
Chiar acum două zile am cunoscut o fată, frumușică, pe picioarele ei, dar care se temea cumplit de părinții ei 'conservatori'. Oamenii, din dorința lor de a face bine, au sufocat-o emoțional pe fată.
În așa hal, încât ea nu face nicio mișcare fără să le ceară aprobarea!
Trist? Trist!
Mai ales atunci când vezi rușine și vină pentru niște acțiuni pe care, de altfel, fata știe să și le asume.
- Dacă se supără atât de tare încât pățesc ceva?, mi-a spus ea printre lacrimi.
- Asta nu e problema ta, ci a lor. Faptul că tu faci un lucru pe care ți-l asumi ar trebui să fie exclusiv responsabilitatea ta. Tu te trăiești, nu ei.
- Da, dar...
- Știu, te-au controlat și te-au condamnat de atâtea ori, încât stima ta de sine este la pământ. Nu-i așa că simți că nu poți respira fără ei?
- Da... așa simt.
Lacrimi! Șiroaie de lacrimi.
Fata trăiește pe picioarele ei, nu depinde financiar de părinți, însă le permite să-i distrugă viața!
- Tu realizezi că între tine și părinți există un cordon pe care doar tu poți să-l tai?
Nu e ușor, însă dacă vei continua să respiri prin ei, vei plânge non-stop și îți va fi teamă să ai viața ta.
- Da, dar sunt părinții mei și îi iubesc.
- De acord, așa și trebuie. Asta nu înseamnă că trebuie să-ți ceri scuze de la viață de fiecare dată când crezi că ei se vor supăra, înțelegi?
- ...
- Te-ai întrebat vreodată cine te trăiește?
- Nu.
- Ia încearcă. Și vezi ce răspuns obții. Crede-mă: modul în care părinții tăi răspund acțiunilor pe care le faci tu pentru binele tău este treaba lor. Dacă ei nu știu să răspundă la asta, dacă ei nu știu să aprecieze faptul că fiica lor încearcă să facă în așa fel încât să-i fie bine, atunci ei au o problemă, nu tu!
Este păcat, incredibil de păcat să vezi copii crescuți în vină și rușine.
Este îngrozitor ce se întâmplă în sufletul acestor oameni.
Și pentru ce? Pentru niște ambiții prostești?
Pentru niște credințe rigide? Pentru niște sisteme de parenting complet toxice?
Pentru asta?
Oare merită atâta suferință?
Ce fel de iubire este asta?
Ce fel de bună creștere este asta?
Ce fel de viață este asta? Cum să trăiești în rușine și vină?
Mi se pare cea mai urâtă formă de abuz care poate fi exercitată asupra unui copil.
Lasă-l să zboare, lasă-l să exploreze, lasă-l să se bucure de viață, lasă-l să descopere lucruri pe care tu poate nu le-ai descoperit.
Și bucură-te dacă face asta.
Ia-l în brațe dacă eșuează, iubește-l!
Fără condamnări, fără 'ți-am zis eu'... Pur și simplu iubește-l și susține-l.
Susține-l să continue să exploreze lumea, să o cucerească, să se bucure de viață. Nu încerca să-l ții strâns legat de tine. Nu-i transforma identitatea în coșmar.
Nu-i transforma viața în pușcărie doar pentru că tu nu înțelegi.
După ce am discutat cu fata aia am rămas câteva minute pe gânduri. Și m-am gândit la relația pe care o am cu fiica mea. Da, nu mă dau vreun mare tată. Poate că nu petrecem suficient de mult timp împreună, poate că nu sunt întotdeauna cel mai prezent...
Însă, atunci când suntem împreună, încerc să-i ofer clipe de calitate, suport mental și emoțional, iubire și mentoring.
Asta mă consider pentru copilul meu - mentor!
Nu tată!
Este plină lumea de tați care-și nenorocesc copiii.
Uite că eu vreau să îi fiu mentor!
Un mentor care o învață de mică să ia decizii, să-și cunoască atât calitățile, cât și defectele, să-și cunoască și să-și stăpânească emoțiile, un om care îi este acolo indiferent de ce se întâmplă.
Un om care să fie bucuros că a reușit să dea lumii un alt om care stă cu capul sus, fără să-și ceară scuze pentru cine este.
Asta consider eu a fi iubirea!