Cu câteva seri în urmă, în timp ce vorbeam cu niște tineri, unul dintre ei mi-a spus: 'noi ne iubim, dar nu ne place ideea să ne împărțim'.
Vorbeam despre relații deschise, infidelitate etc...
'Nu îmi place să împart', este o vorbă care mă fascinează, o vorbă pe care o aud foarte des.
Stând și meditând puțin asupra ei, mi-am dat seama că în spatele ei nu se ascunde iubirea, ci frica!
Să vă explic!
Cum adică 'nu-mi place să împart?'
Vorbim despre un om, nu despre o jucărie sau despre o felie de tort.
Iar omul ăla nu îți aparține, ci este o entitate separată.
Drept urmare, pe lângă faptul că vorbim despre o atitudine imatură, copilărească, vorbim și despre niște frici care nu permit iubirii să se manifeste.
M-aș referi aici la frica de singurătate - asta guvernează foarte multe relații; la frica de abandon - și asta se regăsește mult și de teama de a nu fi suficient de bun/ă.
Astea ar fi lucrurile care stau în spatele acestei vorbe.
Frică, multă frică!
Ce naște ea?
Sentimente puternice de posesivitate și control!
Care s-ar traduce prin: 'nu-mi place să împart, drept urmare, voi face totul pentru ca celălalt să nu poată să trăiască în afara mea'.
Ce efect are tipul ăsta de gândire?
Seacă! Seacă tot ce poate fi bun între doi oameni.
Epuizează din punct de vedere emoțional.
Să nu mă înțelegeți greșit - nu că nu s-ar mai fi întâmplat -, aici nu este vorba despre promovarea infidelității, ci despre promovarea iubirii, nu a fricii.
Dacă cineva vrea să te înșele, poți să pui Interpolul și tot va găsi o variantă de a o face.
Așa că frica nu te ajută.
În plus, dacă ai frica asta, n-ar fi rău să apelezi la un specialist pentru a o rezolva.
Asta dacă vrei să ai o relație de iubire și nu una de ... frică!
Este foarte importantă nuanța asta.
Ce se întâmplă cu omul (copilul) care nu vrea să împartă atunci când partenerul/a iese din sfera sa de control? (merge la muncă, pleacă în delegație, iese cu prietenii etc)
Devine anxios - se activează imediat gânduri de genul: 'aoleu, dacă vine cineva și...', 'dacă pleacă', 'dacă mă părăsește?'
Fix fricile despre care vorbeam!
De aici și până la control, adică sunat din 20 în 20 de minute, nu mai este decât un pas.
Mai mult, dorul, această simțire minunată, devine ceva chinuitor, bolnăvicios, nicidecum o bucurie, așa cum se întâmplă în cazul iubirii.
Când celălalt pleacă de lângă tine, simți că s-a rupt ceva din tine.
Asta nu e nici pe departe o abordare matură, ci una copilărească!
Vedeți câtă frică se ascunde în spatele unei banale vorbe?
Credeți că doi oameni care au fricile astea pot forma o relație armonioasă?
Mă îndoiesc!
Oare cât va dura până când se vor seca reciproc?