Dacă privești în spațiul public și mai ales în social media, vezi atâta vitejie, încât ai senzația că trăiești într-un film de Ridley Scott.
Nimeni nu se teme de nimic, totul este perfect.
Zâmbetele sunt impecabile, la linie, privirile nu au nici urmă de depresie în ele, postura este una sigură... fericire!
Uneori îți vine să te uiți în oglindă și să spui: mamă ce loser sunt!
Și totuși, în acest ocean de perfecțiune lipsesc relațiile semnificative.
Ați observat asta?
Consistență 0!
Substanță 0!
Astea lipsesc cu desăvârșire!
Ia gândiți-vă, atunci când ieșiți în cercul vostru de prieteni, ce discutați?
Care sunt principalele subiecte de discuție?
Este ceva serios, profund, ceva util pentru voi?
Sau este doar o pierdere inutilă de timp, o complezență coafată sub iluzoria haină a prieteniei?
Cum e?
Gândiți-vă bine!
Ați avut vreodată curajul să spuneți: mi-e frică?
Mi-e frică și am nevoie de un sfat de la voi!
Ați făcut asta?
Ce s-a întâmplat?
În cele mai multe cazuri, oamenii preferă să tacă!
De ce?
Pentru că știu ce urmează!
Urmează să afle că pe nimeni nu interesează ce simt ei cu adevărat!
Așa că mai bine tac!
Tac și țin în ei!
Nici măcar în cuplu nu ne mai spunem ce simțim.
Și acolo este o cosmetizare a emoțiilor, o iubire cu make-up!
Și acolo ne temem să ne spunem adevărul.
Și preferăm să păstrăm vrăjeala cuceririi.
Și acolo vrem să părem perfecți, deși știm de la bun început faptul că nu suntem.
Întrebare: când o să începem să spunem adevărul fără să ne temem?
Când o să reînvățăm să spunem: mi-e frică!
Când o să încetăm să ne purtăm ca niște copii, când o să renunțăm la bullying?
Pentru că, da, el există inclusiv la adulți.
Deh, nu toți adulții au vârsta emoțională în concordanță cu cea din buletin.
În vremurile actuale este dificil să spui ce simți.
Te vulnerabilizezi cumplit, iar prietenii de conjunctură abia așteaptă să ți-o tragă!
Abia așteaptă să-ți spună că ești bolnav psihic - depresiv etc... sau că ai îmbătrânit, de parcă ar fi ceva îngrozitor.
Oricât de puternic ești, o veste medicală, fie ea și neutră, deci deloc gravă, îți poate deregla feng-shui-ul.
Te poate scoate de pe șine, mai ales mental!
Și atunci, ce faci?
Cu cine îți împărtășești îngrijorarea?
Cu prietenii am stabilit că nu!
În cuplu... la fel!
Cu cine?
Ții în tine?
Ei bine, cred că ar fi cazul, așa cum spuneam și ieri, să cerem ajutor din exterior.
Tot ieri, cineva îmi spunea că psihologul este ultima soluție.
Greșit!
Culmea, Xanaxul era prima 🙂
Total eronat!
În lumea asta în care nu poți să spui: mi-e frică; în lumea asta în care relațiile semnificative sunt rarități, psihologul este prima soluție, nu ultima!
Da, suntem oameni, nu super-eroi și avem tot dreptul să cădem din când în când.
Chiar și noi, ăștia care studiem zona psihologiei, suntem tot oameni.
Și noi cădem!
Și eu cad!
Și știu de fiecare dată când se întâmplă!
Și nu aștept.
Nicio secundă!
Imediat acționez!
Fie mă consult cu Gabriela, fie cu alt specialist pe care mi-l recomandă ea!
Nu stau!
Asta e cheia!
Serios, atunci când aveți o problemă și simțiți că nu aveți cu cine să o împărtășiți, nu stați, vorbiți cu cineva!
Vă rog să mă credeți, este extrem de important.
Toți avem frici!
Și este mare lucru să avem capacitatea să le și exprimăm!
Abia atunci suntem liberi să fim!