Bine v-am regăsit, doamnelor și domnilor!
Încep anul cu o temă grea, o temă destul de întâlnită în viața de zi cu zi:
despărțirea/părăsirea/abandonul.
Nu sunt același lucru!
Chiar dacă au fost persoane care, atunci când am postat un citat cu titlul acestui text, s-au grăbit să spună că este. Nu, nu este!
Doar copiii sunt abandonați!
Adulții sunt părăsiți!
Este purul adevăr și ar fi bine să învățăm să acceptam asta.
După cum bine știți - și fac pariu că multe persoane care au ajuns la vârsta mea (45 de ani mâine-poimâine) vor înțelege bine - pe parcursul anilor se întâmplă să avem mai multe relații. Ce înseamnă asta?
Că unele dintre ele se încheie 🙂
Aici lucrurile se diferențiază puțin.
Unii vor folosi cuvântul ''despărțire'', alții ''părăsit'', alții ''abandon''.
Depinde de individ și de experiențele pe care le-a trăit în copilărie.
Acolo unde există rana de abandon, e clar ce cuvânt se va folosi, nu-i așa?
La fel de clar pare a fi modul în care despărțirea va fi trăită.
Nu vă fi deloc simplu.
Se vor simți ''ca un copil singur în mijlocul străzii'', așa cum mi-a spus cineva, la un moment dat, într-o ședință.
Să rămânem puțin aici.
Ce înseamnă că mă ''simt ca un copil singur în mijlocul străzii''?
Mi-e frică și nu mă pot descurca!
Aici vorbim despre rana de abandon reactivată.
Are evenimentul prezent vreo legătură cu trecutul?
Privind din afară, poți să spui că nu.
Vorbim despre o persoană adultă care a ieșit dintr-o relație, dar are o viață, o casă, un job, un cerc de prieteni etc...
Cu toate acestea, persoana respectivă se simte ca un copil.
Ce s-a întâmplat, de fapt?
S-au amestecat rolurile.
Acea parte din trecut, acea parte ranită prin abandon, s-a reactivat automat și a devenit dominantă.
Deși vorbești cu un adult, ca imagine, discursul și gândirea este cea a ''copilului rămas singur în mijlocul străzii''.
Adică acel copil care consideră că nu se poate descurca.
Înțelegi cum stă mecanismul acolo unde există rana de abandon?
La o simplă despărțire, se activează trecutul, se produce o confuzie de roluri și, practic, intervine și un scurt-circuit al limitelor.
Devii confuz/ă și nu prea mai poți raspunde la întrebarea: ''cine ești?''
Corpul tău s-a trezit singur, în fata pericolului, abandonat, iar ceea ce simți este: gol interior, răceală, lipsă de orizont etc...
Care va fi tendința?
Să sară rapid într-o altă relație, mutând interesul către altă figură de atașament; sau să se închidă, adică să colapseze în stări defensive de hipo-excitare, stări în care corpul alege să nu mai simtă nimic.
Lucrurile astea se întâmplă în cazurile adulților care au această rană de abandon.
Vestea bună este că nu toți adulții au această rană.
Aici se face diferența dintre cei care pot să meargă mai departe mai ușor, să zicem și cei care fac o tragedie din despărțire.
Da, adulții sunt părăsiți, copiii sunt abandonați!
Este purul adevăr!
Iar pentru a putea conștientiza acest adevăr și a sta în el, e nevoie în primul rând de a lucra la rana abandonului și apoi de a dezvolta suficiente abilități de a manageria situații emoționale complicate din rolul de adult.
Nu e simplu, dar nici imposibil.