Zilele trecute, în timpul unei sesiuni 1-1, cineva mi-a spus: ''n-are cum să facă asta. Îl cunosc bine. Am stat ani de zile împreună''.
Mi s-a părut interesant și nu e prima dată când aud genul ăsta de formulare.
Așa cum am mai auzit și altele, din aceeași familie: ''bag mâna în foc pentru el/ea, n-ar face niciodată așa ceva'', ''cum să umble cu genul de femei pe care spune că le detestă?'' etc
Ei bine, realitatea vieții a contrazis toate aceste afirmații.
Și pe cele pe care nu le-am cuprins mai sus.
Întrebarea este: de când anii petrecuți împreună înseamnă și cunoaștere temeinică a celuilalt?
După părerea mea, în anii petrecuți împreună apuci să cunoști ceea ce ți se arată, în funcție de conjuncturile relației.
Să ne gândim puțin: la început vezi/cunoști partea interesată de tine!
Ambasadorii ăia buni.
Partea frumoasă. Unii ii spun, ușor prematur, iubire!
Încă n-a venit prima ceartă, deci n-ai nici cea mai vagă idee cum face când face spume.
De altfel, în acel moment poate apărea primul șoc, primii fiori pe șira spinării, primele îndoieli, primele temeri.
Sau nu!
Nu toți reacționăm la fel la stimuli stresori.
Pe parcurs, ajungi să mai vezi câteva laturi ale celuilalt - implicare, pasivitate, lipsă de inițiativă sau inițiativă, îngrijorare, bucurie, depresie, plictiseală, apreciere/reproș etc.
Ce nu apuci să cunoști?
Acea fațetă dezinteresată!
Acea latură a omului care și-a mutat centrul de interes în altă parte.
Pe asta nu apuci să o vezi.
Ea începe, în unele cazuri, din momentul în care tu simți că ceva se întâmplă, iar celălalt iți spune, pentru prima dată: ''ești nebun/ă, e doar în capul tău''.
Este momentul T0 în care începe construcția alibiului social - tu ești o persoană îngrozitoare, cicălitoare și veșnic nemulțumită și din cauza ta el/ea și-a mutat atenția asupra altcuiva!
E vina ta!
Un verdict ingrozitor! Extrem de greu de dus!
Nu-i așa că n-ai cunoscut partea asta?
Așa mă gândeam și eu.
Nu de alta, dar tot aud persoane spunând: ''cine e omul ăsta?''
Simplu - în niciun caz cel/cea pe care juri că il/o cunoști.
Nu, partea asta nu o cunoști și e fix partea aia care te derutează, care te dărâmă, care te aruncă în adâncimile depresiei.
Este exact partea pentru care n-ai fost niciodată pregătit/ă.
Iar atunci când afli că nu era nimic în capul tău și nu erai nebun/ă, ci era pur și simplu altcineva, iar celălalt iți mai și spune că a făcut-o special, lovitura este finală!
Mai jos nu prea ai unde să cobori.
Sună cunoscut?
Practica mi-a adus în față câteva zeci de cazuri de acest gen.
Fix pe acest scenariu.
Ai senzația că este un șablon universal.
Începe cu o modificare a comportamentelor, puțină răceală, care creste pe parcurs și cu negare, combinată cu devalorizare constantă.
Interesant este că persoanele care fac asta nu recunosc că și-au mutat atenția asupra altcuiva nici măcar atunci când sunt prinse.
Se întâmplă.
De ce fac asta?
Nu pentru că n-ar avea curaj, ci pur și simplu pentru că nu le pasă.
Nu le mai pasă!
Nici de tine și nici de anii petrecuți împreună.
Atenția lor este turată la maximum în alta direcție, iar penelul lor scrie deja o altă poveste, din care, din păcate, tu nu faci parte.
Stiu că sună direct, abrupt, poate cinic, însă n-are niciun sens să folosesc metafore. Realitatea este directă, dură și extrem de cinică și doare îngrozitor.
Iar cei care au trecut prin asta înțeleg perfect ce scriu aici.
În concluzie, ar fi bine să nu mai mergem în blank pe ideea că dacă am stat lângă cineva ani de zile, uneori decade, îl/o cunoaștem.
Nu, latura asta nu o știm, n-am apucat să o cunoaștem, însă o întâlnim de fiecare dată atunci când e prea tărziu.
Iar rezultatul, într-un fel sau altul, este cam același!
Diferența se face la nivelul răspunsului - unii s-au antrenat să răspundă adecvat unor asemenea situații, alții nu.
De aici și plaja imensă de dezamăgire, furie, frică, anxietate, depresie.
Ați trecut vreodată prin așa ceva?
Dacă da, ce s-a întâmplat?
Aștept cu interes comentariile voastre.