Viața nu este despre ceea ce pierzi, ci despre ceea ce câștigi.
Dacă am învăța să ne privim viețile din perspectiva asta, cred că lucrurile ar sta cu totul și cu totul altfel.
Dacă am învăța să căutăm plusurile din viețile noastre, dacă am învăța să le prioritizăm, minusurile nu ar mai putea să ne îngenuncheze.
Și totuși, ne place jelătania, ne place suferința, mai ales atunci când credem că iubim.
Iar aici intervine o raportare cât se poate de păguboasă la iubire: iubirea este suferință!
Așa am fost crescuți! Cu gândirea asta orientată spre minus. Și asta căutăm-suferința (iubirea). Oare când vom despărți acești doi termeni? Oare când vom înțelege faptul că iubirea nu este suferință?
Chiar am senzația că trăiesc într-o rotativă a suferinței. Oamenii pur și simplu o caută!
Ei se jură că vor iubire, însă ajung la mine suferind 🙂 După ce arunc o privire asupra relației lor, îmi dau seama că ei, de fapt, au căutat suferința de la bun început, confundând cei doi termeni cu o grație demnă de invidiat.
Să vă dau un exemplu: acum câteva zile, mi-a scris o domnișoară. Mi-a spus așa: îl iubesc și nu vreau să-l pierd.
Curios din fire, am intrat puțin în miezul problemei pentru a vedea cam cum stau lucrurile în relația lor. Povestea este una clasică: s-au cunoscut, au vorbit, ea a început să facă planuri, au făcut sex, el s-a răcit, ea a început să sufere, continuând să-și facă planuri.
Cum s-ar traduce toată povestea? Simplu: domnișoara a intrat în pat cu gândul la relație și cu planurile la purtător, iar el... nu știm! Cert este că răceala lui de după amor ne poate arăta faptul că intențiile lui nu par să coincidă cu intențiile ei.
Dar planurile... planurile există și se derulează în toată splendoarea lor, printre lacrimi și suspinde.
Cum se traduce de fapt: îl iubesc și nu vreau să-l pierd?
Nu cumva: mă face să sufăr și nu vreau să pierd asta?
Mie cam așa îmi sună. Atunci când confunzi iubirea cu suferința, nu mai cauți iubire, adică bucurie, comunicare armonioasă, bine... ci suferință, adică stres, lacrimi, lipsă de apreciere, dispreț, adică rău.
Aici se află cheia-în această confuzie, în acest pattern educațional nociv.
Câtă vreme confundăm iubirea cu suferința, câtă vreme le ținem lipite, nu putem să ne bucurăm de viață! De ce? Pentru că suntem disperați să căutăm și să găsim suferința! Nu vrem să zâmbim, nu vrem să ne bucurăm, nu vrem plăcere... În schimb, vrem să plângem, vrem să târâm, vrem să tânjim... pentru că asta credem că înseamnă iubire!
Nu înseamnă!
Știu că mulți scot la înaintare scuza cu emoțiile, însă cred că ar fi cazul să învățăm să fim pragmatici. Nu mă respecți, nu mă apreciezi, îți bați joc de mine? Pa! Vă rog să mă credeți, nu e deloc greu. Este pur și simplu o chestiune de logică elementară, de confort sufletesc, dacă vreți.
Vrei să suferi? Cauți suferința!
Vrei să te bucuri? Delimitează iubirea de suferință și caută iubirea!
Câtă vreme le vei ține împreună, niciodată nu vei putea să găsești iubirea, niciodată nu te vei putea bucura de viață.
Viața nu este despre ceea ce pierzi, ci despre ceea ce câștigi. Întotdeauna!
Și încă ceva, în viață nu poți să pierzi ceva ce n-ai avut niciodată. E imposibil, oricât de multe planuri ți-ai face.