Majoritatea oamenilor își doresc stabilitate și siguranță, numai că, ce să vezi, se trezesc până la brâu în nisipurile mișcătoare ale nesiguranței.
Ce fac? Capotează! Se sting, devin terni și nemulțumiți, mai ales de ei înșiși.
Pur și simplu nu se pot ierta pentru faptul că nu au reușit să facă alegerea supremă!
Întrebarea este: există așa ceva?
Are vreun sens să ne propunem să facem o asemenea alegere? Nu cumva tocmai căutând o asemenea alegere, riscăm să ratăm complet frumusețea călătoriei iubirii?
Știți cum se spune – dacă vrei fericire, este bine să investești în călătorie, nu în rezultat. Or, din păcate, foarte mulți oameni își pun toată energia pe rezultat. Ce înseamnă rezultat în universul relațiilor? Ce trebuie, social vorbind, ca să ai un rost – o casă, o familie, o mașină etc…
Nu mai contează cum ajungi acolo și nici ce faci după ce bifezi task-ul social obligatoriu. Contează că ai ajuns acolo!
Aici se ratează pariul cu fericirea! Oamenii nu pun preț pe călătorie, deci pe iubire, ci doar pe rezultat, pe palpabil. Nasol pragmatism. Este exact pragmatismul care nu-și are locul în iubire.
Dacă mă întrebați pe mine, abordarea asta este profund eronată și produce mari dezastre emoționale. Iar pentru a analiza această abordare greșită, trebuie să ne ducem în punctul 0, adică în momentul alegerii.
Aici trebuie să facem curat, adică să eliminăm fricile. Haideți să admitem faptul că atunci când îți alegi partenerul/a nu poți avea certitudini. Poți să simți că ai dat peste ‘alesul’ sau ‘aleasa’, dar nu ai certitudini. Nu mai spun că ceea ce crezi tu e posibil să fie o iluzie sau o proiecție 🙂
Și se întâmplă… în foarte multe cazuri.
Așa că ar fi bine să plecăm la drum, așa cum spune Esther Perel, cu ideea că iubirea, cel puțin în fazele de început, vine la pachet cu nesiguranța. Iar ăsta nu este un lucru tocmai rău.
‘La început nu poate exista siguranță. Există curiozitate, nesiguranță, necunoscut, mister. Nu ai cum să spui sigur ca ai făcut alegerea corectă. Asta vei afla doar dacă vei fi prezent, dacă vei comunica, dacă vei explora. Asta se face cu deschidere și relaxare, nu cu stres’, spune Esther Perel.
Paradoxal, nevoia de siguranță poate genera nesiguranță, ba chiar divorț. De ce? Pentru că devine o povară pentru ambii parteneri care, în loc să se exploreze reciproc, sar etape atât de utile relației lor și se concentrează asupra rezultatului.
Am întâlnit prea multe cazuri de cupluri care au sărit direct la rezultat pentru a fi o întâmplare nefericirea lor. Vă rog să mă credeți, oamenii ăia spuneau că sunt fericiți, însă ei nu aveau cuplu. Nu avuseseră niciodată. Pe ce se baza fericirea lor? Pe o semnătură?
Ca să revin, nesiguranța este mișto. Te face să fii prezent, să te implici, să încerci să îl cunoști pe celălalt, să te conectezi permanent. Ce poate fi mai frumos?
De partea cealaltă, iluzia siguranței te face superficial, te face să-l iei pe celălalt de bun, fără să-l cunoști, iar asta nu poate duce decât la dezechilibru, dezamăgire, divorț.
Ce ar fi să nu ne mai temem? Ce ar fi să nu ne mai gândim doar la rezultat? Ce ar fi să vedem iubirea ca pe o călătorie și nu ca pe ceva ce trebuie să ducă undeva?
Nu vi se pare că prea mulți oameni spun că relația lor e fericită (happy), când, de fapt, se apropie mai degrabă de final (end)?
Chiar ieri am văzut un asemenea caz – cei doi spuneau că se iubesc și că sunt fericiți, numai că aveau o problemă. El spunea că vrea să se însoare, dar că este obosit și nu-și mai dorește copii acum, iar ea transmitea prin priviri faptul că dacă el nu se va conforma… va pleca rapid! Asta vi se pare iubire?
Sincer, mie îmi sună a interes. Or fix asta înseamnă atunci când oamenii transformă iubirea în obiectiv – interes! Nu neapărat comun!
Păreri?