'Aș vrea să se schimbe!', mi-a scris cineva ieri.
Ești sigură?, am întrebat-o eu!
'Ce vrei să spui? Bineînțeles! Vreau să fie din nou ca la început!'
Tu mai ești ca la început?
Este tare chinuitor să rămâi blocat într-o perioadă care nu se mai întoarce în viața ta, nu credeți? Este greu să accepți faptul că relațiile sunt un organism viu și, ca orice organism, se dezvoltă, nu rămân pe loc.
Drept urmare, este nerealist să îți dorești ca partenerul să rămână ca în perioada hormonală, când deja au trecut ani de zile, iar peste voi au apărut câteva 'ierni', rodaj, credite, copii etc.
Este ilogic să ceri ca celălalt să fie romantic și tandru, când realitatea îl cocoșează zi de zi. Realitatea fiind, bineînțeles și tu 🙂
În aceste condiții, atunci când spunem că vrem ca celălalt să se schimbe, chiar ne dorim asta?
Suntem capabili să le acordăm celorlalți spațiu pentru această schimbare?
Suntem capabil să recunoaștem schimbarea, atunci când se petrece?
Sau, de fapt, suntem îndrăgostiți de hainele de victimă pe care ni le-am așternut cu migală peste noi și ne folosim de povestea asta cu schimbarea pentru a ne acoperi victimizarea?
Să presupunem că partenerul/a este receptiv/ă la suferința noastră, la neliniștea noastră și începe să schimbe ceva.
Care va fi atitudinea?
Nu cumva: 'pe bune? Adică ai fost cub de gheață 7 ani și vrei să te cred că, brusc, ai devenit sobă? Mai încearcă!'
Atunci când apare o astfel de reacție, cea mai mică bună intenție a celuilalt este sugrumată și el/ea gândește cam așa: 'okay, deci totul este degeaba. Nu contează că pentru mine nu e ușor. Oricum nu crede, așa că mă opresc!'
Și, gata! La revedere schimbare!
O primă concluzie ar fi aceea că schimbarea are nevoie de TIMP!
Atât pentru cel care schimbă ceva, cât și pentru partenerul care așteaptă acea schimbare!
Și mai e nevoie de două chestiuni extrem de importante: ÎNȚELEGERE ȘI SUPORT!
Fără astea, schimbarea va fi un coșmar!
Sigur că la început schimbarea este lipsită de consistență!
E firesc să fie așa!
În viața celuilalt apare ceva nou, iar el nu are competență în acel ceva nou.
Este fix ca un copil care a fost pus pe patine pentru prima oară.
Cade! De multe ori! După care reușește să-și țină echilibrul!
Ce se întâmplă dacă părintele îl ceartă de la prima căzătură?
Copilul devine anxios și, pe măsură ce căzăturile și certurile continuă, își dorește să iasă cât mai repede de pe gheață!
Așa se întâmplă și cu schimbarea!
Degeaba o ceri și o aștepți de la celălalt, dacă tu nu ești capabil/ă să-i acorzi timp, încredere și suport.
Întrebarea este: chiar ne dorim ca celălalt să se schimbe?
Nu de alta, dar dacă celălalt devine un alt om, oare noi rămânem la fel?
Meditați la asta!
Drept urmare, iată câteva motive pentru care oamenii nu vor ca ceilalți să se schimbe.
Și au sens.
Le-am găsit de dimineață pe Psychology Today.
1. Dacă cineva se schimbă, nu mai avem pe cine să dăm vina!
2. Dacă partenerul se schimbă, tu trebuie să lucrezi la tine și să-ți asumi responsabilitatea propriilor comportamente negative.
3. Nu vrei să îți schimbi propriile atitudini, comportamente și puncte de vedere.
4. Îți convin lucrurile așa cum sunt acum și nu vrei să pierzi ceea ce ai.
5. Dacă celălalt se schimbă, este posibil să ajungem în situația în care să profite de mine.
Deci, cum e cu schimbarea?
Chiar o dorim cu adevărat?
Aștept cu interes răspunsurile voastre 🙂