'Ia privește-o pe asta mică...
E leită maică-sa!'
Cu fraza asta începe ciordeala de identitate!
Și continuă toată viața!
Rezultatul?
Adulți care, fie vor să-și șteargă trecutul, fie plâng atunci când vorbesc despre părinții lor.
Adulți crescuți fără identitate, fără vizibilitate, fără apreciere; dar cu multă rușine, reținere și cu o sensibilitate exagerată la nivelul pielii. Week-endul ce tocmai a trecut, în timpul modulului de analiză psihosomatică, mi-am dat seama că Adam și Eva ar fi avut nevoia de psihoterapeuți 🙂
Fac pariu că progeniturile lor s-au simțit prost, s-au simțit 'urmașii'.
Fac pariu că nu au fost văzuți!
Însă au avut conduite clare de respectat 🙂
Așa se întâmplă și azi!
Copiii nu sunt niște identități de sine stătătoare, ci niște extensii ale adulților.
Și asta este trist.
Dar, să revin la fraza de început:
'Ia privește-o pe asta mică... E leită maică-sa!'
Și să analizăm puțin povestea asta.
Pentru ce căcat e nevoie să asociezi copilul ăla cu unul dintre părinți?
Ce se întâmplă cu soțul dacă toată lumea spune că ăla mic și pufos seamănă cu doamna?
Primește una bucată de ștampilă pe care scrie - neimportant!
End of relationship!, cum ar spune chinezul.
Ba, în unele cazuri, mai și aude de prin bucătărie, de la peluza doamnelor: slavă Domnului că nu seamănă cu ta-su, că nu ar lua-o nimeni de nevastă 🙂
Contează pentru cineva ce simte soțul?
Nu!
De ce?
Pentru că avem o întreagă cultură de castrare!
De castrare a soțului, de castrare a identității copiilor, de castrare a soției etc...
Serios, ați fost atenți să vedeți cum se tratează lucrurile după ce apare copilul?
Nici nu zici că au participat doi.
Culmea e că și soții încep să se râcâie între ei pe faza cu: uite cu cine seamănă!
Ce va face copilul?
Va crește fix în atmosfera asta - cu unul dintre părinți care nu contează (se întâmplă și cu femeia) sau ca extensie a părinților. Va crește în umbră și se va simți ca o buruiană!
Să vă dau un exemplu: acum vreo 3 săptămâni, în timp ce mă aflam pe o plajă din Mamaia, am asistat fără să vreau (nu prea aveam cum să nu aud) la o discuție între două hoațe de identități!
Ambele aveau copiii la tenis și sperau să iasă din ei viitori Năstase și Țiriac.
Cum vorbeau despre copii?
- Ne-am înscris la concursul din septembrie.
Sperăm să câștigăm!
Îmi venea să le opresc și să le întreb:
- Nu vă supărați, voi jucați? Că dacă nu jucați voi, terminați în p**a mea cu preluarea asta de identitate.
Sau, altă formă de exprimare:
- A mea face, al meu este...
Al cui?
Nu e al tău!
Al tău este televizorul din dormitor.
Pe ăla l-ai cumpărat. Copilul nu-ți aparține.
Vedeți ce urât se șterpelește destinul copiilor?
Nașpa este altceva - faptul că acești oameni nu știu că încrederea, inițiativa și autonomia se construiesc până la vârsta de 6 ani.
În cazul celor 2 femei de pe plajă, era deja prea târziu.
Și copiii și soții erau mâncați!
Soții oricum nu contau!
Ei se ocupau doar de lucrurile nesemnificative-cum ar fi să-i distrezepe copii 🙂
Pe scurt, clovni!
Cum ar trebui procedat atunci când cineva caută asemănări?
Să-i spui: hai să nu mai fim melteni și să lăsăm copilul să fie!
În plus, poți să-i feliciți pe părinți pentru copil... și atât!
Haideți să ne încurajăm să avem copii cu identitate, copii cu nume.
Să nu mai spunem: a mea, al meu, ci Iris, Andrei, George, Alina etc...
Haideți să-i apreciem, să le permitem să fie, să îi însoțim pe acest drum superb al vieți, astfel încât mai târziu, când vor atinge vârsta adultă, în loc să-ți spună, cu lacrimi în ochi: mi-aș fi dorit măcar o vorbă bună; să te cuprindă în brațe, cu lacrimi de bucurie și să-ți spună: mulțumesc, mamă sau tată, vă iubesc!
Puteți sesiza nuanța?
Dacă nu, atunci ar fi bine să nu încercați să faceți copii.
Și așa e plină lumea de identități confiscate!