Mai devreme, în timp ce mă întorceam spre casă, mi-a venit în gând să postez următorul text: ''Nu știu ce sunt învățați băieții din zilele noastre în legătură cu fetele. Mie mi s-a spus să mă port frumos cu ele, să fiu curios să le cunosc și să le respect. Ceea ce am făcut și voi face până la finalul vieții. Atenție! Doar bărbații slabi își desconsideră/abuzează partenerele! Cei care fac asta au softuri virusate!''
Cumva, știam cam cum vor arăta reacțiile. Ca de obicei, au fost persoane care s-au folosit de acest text pentru a se umfla, altele care au apreciat ideea și atât, altele care să se arate, din nou, dezamăgite de ''piață'' etc.
Să știți că absolut tot ceea ce întâlnim în viața adultă se rezumă la întrebarea: ''ce ți s-a spus?''
Și mai e una: ''ce ai văzut acasă?''
Sunt două întrebări extrem de importante, întrebări care, de altfel, iți oferă un întreg evantai de informații despre persoana cu care stai de vorbă.
Într-un podcast al lui David Burns - fondatorul T.E.A.M Therapy -, o doamnă terapeut a și spus că două dintre cele mai importante zone de explorat la prima întâlnire sunt: 1. în ce mediu a trăit celalalt și 2. cum a fost disciplinat?
Vedeți?
Același lucru: ce ai văzut și ce ți s-a spus?
Acum, doamnelor și domnișoarelor, nu vă grăbiți să săriți la grumazul proaspăt bărbierit al domnișorilor, punându-le eticheta de fătălău.
Nu despre asta este vorba.
Credeți că la voi nu se aplică aceste două întrebări?
O ba daaaa.
Și, vă rog să mă credeți că stiu ce spun!
Chiar vă rog să încercați să vă întrebați: 1. Ce atmosferă am văzut în casa mea? Cum arăta relația părinților mei? 2. Ce mi-au spus părinții despre: relații, bărbați, respect, roluri în cuplu etc?
Încercați să faceți acest exercițiu și vedeți ce anume descoperiți despre voi, cei de azi, din viața adultă?
Oare există vreo legătură intre ceea ce ați văzut și vi s-a spus (sau mai ales ce nu vi s-a spus) și modul în care ați relaționat voi până azi?
Oare există vreo legătură intre poveștile pe care vi le-ați scris despre ceea ce ați văzut sau vi s-a spus și ceea ce ați trăit din adolescență și până azi?
Încercați să conectați punctele.
S-ar putea să obțineți informații extrem de interesante despre modul în care relaționați.
De altfel, când am scris postarea de pe Facebook, m-am gândit: oare eu când am început să vorbesc cu fiica mea despre lucrurile astea?
Pai să tot fie 5-6 ani. Și azi a împlinit 15!
O învăț să îi considere proști pe băieți?
Niciodată!
O învăț să îi domine?
Nici vorbă!
O învăț să vadă doar defectele lor?
Deloc!
O învăț să depindă de ei?
Nu!
O învăț să fie agresivă cu ei?
Nu!
O învăț să încerce să îi vadă, să fie curioasă să îi cunoască și să știe să îi recunoască pe cei care n-au ce să caute lângă ea.
Practic, prin discuțiile pe care le am cu ea de ani de zile, îi explic câteva lucruri importante ale vieții: da, e firesc să existe și eșecuri; da, e în regulă să nu ne potrivim cu țoață lumea; da, este în regula să ieși dintr-o relație care nu te mulțumește; e absolut normal să iți aperi limitele și valorile (asta dacă ți le-a format cineva), nu trebuie să te temi de eșec, ci să înveți să cauți soluții să îl depășești etc... E o listă uriașă despre care am tot discutat și continuăm să o facem!
Nu de alta, dar mă interesează ca fiica mea să ajungă un adult sănătos și fericit, nu un copil vulnerabil!
Așa cum părinții m-au învățat să respect fetele și eu o învăț pe fata mea să îi respecte pe băieți.
Vedeți, acolo unde nu există educație, intervine suferință, sub orice formă!
Sub toate formele... din păcate!