Sunt un prost! Cel mai prost. Odios de prost. Si, culmea, nu ma deranjeaza. E un lux pe care mi-l permit.
Nu inteleg de ce oamenii intra in panica sau se supara definitiv atunci cand cineva le spune - 'prietene, esti prost'?
Chiar nu inteleg! Si daca te face prost, ce?
Iti pica self-esteemul pe jos si se sparge in mii de cioburi? Sau? Omul ala este un strain, nu te cunoaste, nu stie de gandesti, nu stie cine esti, ce vrei sa spui... ci doar te ataca.
Iar aici pot exista cateva cauze - 1. nu a inteles ce ai vrut sa spui si, simtindu-se atacat, a contra-atacat; 2. l-ai prins intr-o pasa proasta si te-a atacat oricum pentru a se descarca si 3. te-a atacat pentru ca ceea ce ai spus tu a intrat in contradictie cu convingerile lui.
Merita sa-ti faci procese de constiinta pentru asta? Nu! Daca cineva te face prost din senin, fara niciun fel de argument, cel mai bun raspuns este un zambet si un 'multumesc'.
Ce sens are sa-l trimiti la origini? Ce sens are sa declansezi un conflict? Pierdere inutila de energie.
Nu domnule, ii spui 'multumesc' si mergi mai departe. Omul ala nu exista pentru tine. Daca lasi ca atacul lui sa produca ceva in tine, esti pierdut.
Inseamna ca in spatele relaxarii tale se ascunde o fragilitate extrema si ca de fapt tu nu esti zen, ci un butoi de pulbere. Pe scurt, esti o minciuna!
Sunt prost! Si nu ma tem sa o spun. Oricat de mult citesc (si o fac) tot sunt prost. Nu este acea prostie ranceda ce trebuie izolata de lume, acea prostie otravitoare pe care o regasesti peste tot.
Nu, este acel gen de prostie (unii ii spun realism) care te mentine cu picioarele pe pamant, cu mintea si sufletul deschise si cu o uriasa dorinta de a invata lucruri noi tot timpul.
Cei care cred ca pentru ei procesul de invatare s-a incheiat, nu numai ca nu sunt inteligenti, insa sunt si morti.
In lumea asta in care toti mortii se cred destepti, eu prefer sa-mi permit luxul de a fi prost!