'Iubim mai mult dragostea decat partenerul' - este o idee pe care am gasit-o in cartea 'Dragostea - gene egoiste, chimie sau romantism' - scrisa de Richard David Precht.
El pleaca de la ideea - reala de altfel - ca dragostea romantica a fost mai putin un fenomen al lumii reale si mai degraba o fantezie literara.
O fantezie care s-a vandut insa foarte bine si care continua sa o faca.
Dragostea romantica a aparut undeva in secolul 18. Prin 1813, Percy Bysshe Shelley scria ca 'barbatul si femeia trebuie sa ramana uniti atata timp cat se iubesc, orice lege care forteaza, fie si doar pentru o secunda traiul impreuina dupa ce s-a stins afectiunea, ar fi doar tiranie insuportabila si toleranta nevrednica'.
Interesant este ca aceasta 'tiranie insuportabila' se pastreaza si in prezent in anumite culturi.
Dragostea romantica a aparut ca o revolta impotriva conventiei, opunandu-se unei piete in care mariajul chiar nu tinea cont de sentimente.
Potrivit lui Precht, emotiile corporale sunt vechi de cand lumea, dopamina, feniletilamina si endorfinele nemanifestand schimbari. Ceea ce gandim despre dragoste s-a schimbat insa constant.
De altfel, La Rochefoucauld spunea ca - 'prea putini oameni s-ar indragosti daca nu ar fi auzit de acest lucru'. Ce inseamna asta? Ca daca societatea nu ar vorbi despre dragostea romantica, oamenii nu ar putea sa-si construiasca reprezentari pe aceasta tema.
Pulsiunile, trairile erotice sunt la fel ca acum mii de ani, CEEA CE GANDIM NU!
Si totusi, cum am ajuns sa iubim mai mult dragostea decat partenerul?
Precht considera ca dragostea - care este un sentiment dezordonat - nu este formata doar din emotii, ci si din reprezentari, iar reprezentarile determina asteptarile noastre.
El spune ca dragostea reprezinta un parteneriat de asteptari 'care se intersecteaza diferit'.
Atunci cand te indragostesti, astepti ca partenerul sa-ti inteleaga reprezentarile, ba chiar sa fie dispus sa le si impartaseasca cu tine.
Precht spune - si tind sa-i dau dreptate - ca FARA ASTEPTARI NU SE INTAMPLA NIMIC IN DRAGOSTE!
Pe scurt, iubirea s-ar rezuma la APRECIERE - 'Fa-ma sa ma simt deosebit/a'. Nimeni nu o spune direct, insa lucrurile cam asa stau.
Din pacate, dezvoltarea socialului a atras de la sine si mai multi termeni de comparatie, iar surplusul de informatie a generat o mare problema - cum ne putem simti deosebiti fata de ceilalti?
Cum sa faci acest lucru cand peste tot vezi oameni mai buni, mai frumosi, mai atractivi, mai destepti, mai... ceva?
Ce asteptam de la celalat atunci cand iubim? Intelegere, atentie si afectiune! Si, in acelasi timp, speram ca si celalat sa aiba asteptari similare.
In acest context - Precht sustine ca 'te iubesc' nu mai este doar o exprimare a sentimentelor, ci un sistem intreg de promisiuni si asteptari.
Atunci cand spui 'te iubesc', ii confirmi partenerului/ei intelegerea, atentia si afectiunea pe termen lung.
In prezent, oamenii nu mai sunt interesati doar de unirea sexului cu dragostea, ci de intensitatea sentimentelor si mai ales de durata lor.
Astfel, ajungem la ceea ce spune Gilbert Ryle si anume ca 'dragostea este pentru indragostiti ca un copil sau un animal de companie, ceva de care trebuie sa ai grija si pentru care iti faci griji in permanenta'.
Problema apare tot la nivelul impunerilor sociale. Modele existente, modelele care circula in societatea noastra ne fac sa iubim mai mult dragostea decat partenerul.
Cum? Prin ridicarea stachetei asteptarilor. Le ridicam atat de mult incat exista riscul ca nimeni sa nu se mai ridice la nivelul asteptarilor noastre.
Asta a devenit marea problema a zilelor noastre - cat de sus ne ridicam stacheta asteptarilor!