'Dragostea este o asteptare neincetata a loviturii' - o perspectiva extrem de sumbra gasita intr-o carte a lui Milan Kundera.
O perspectiva sumbra care ne transforma in niste masochisti, in niste sadici ai sentimentelor.
Si, oare nu suntem?
La scoala am invatat ca 1+1 fac doi. In viata reala insa, nu prea avem chef ca 1+1 sa faca NOI!
Din ce in ce mai des aud idei care mai de care mai haioase vis-a-vis de relatii. "Eu fac asta, EL nu vrea"... cam asa suna raportarile multor oameni la propriile relatii. Separare! Aproape ca nu mai auzi NOI!
Traim in era in care individul conteaza si nu PUNTEA! Cine mai are nevoie de punte. Traim in era in care conteaza doar ideea de EU!
NOI este un termen invechit, daca a existat vreodata cu adevarat. Azi suntem EU si TU si ne incapatanam sa ne iubim fara sa obtinem un NOI.
Vrem totul fara sa fim pregatiti sa oferim ceva! Doar nu suntem tampiti sa stricam economia lui EU...
In contextul asta, nu cumva Kundera are dreptate? Nu cumva in multe cazuri dragostea chiar este o asteptare neincetata a loviturii?
Ce lume haotica... O lume in care auzi idei precum - 'femeia trebuie iubita, nu inteleaasa' - hm, interesant... cum poti iubi ceva ce nu intelegi? Cum poti construi ceva alaturi de o persoana pe care nu o intelegi (si de multe ori nici macar nu vrei) si cu care nu te poti intelege?
Cum poti forma acel NOI in conditiile astea? Cum poti construi acea punte daca tu astepti de la bun inceput lovitura finala?
Ce sens mai are? Nu e mai confortabil sa imbratisezi separatismul sentimental? Da-o naibii de artimetica... cui ii trebuie?
Ia gata! 1+1 nu fac doi, ci 5... ca asa vreau EU! Da-l dracu' de NOI. Putem fi EU si TU... cat mai separati si cat mai indragostiti. Iar lovitura... lovitura... o auzi? Vine!