Sunt departe de a ma considera vreun special, vreun geniu, sau vreun mare invatat, insa am pretentia ca ma descurc cat de cat cu logica.
Nu sunt vreun vizitator frecvent al Bisericii, nu invat pe dinafara citate din carti sfinte, nu ma intereseaza profetiile spuse de cine stie ce parinti, insa atunci cand un parinte spune un lucru interesant, frumos, esential pentru viata noastra, stiu sa apreciez.
Asta nu ma transforma intr-un dusman al bisericii, ci intr-un adversar al gandirii impuse. Este o mare diferenta!
Da, nu sunt de acord cu gandirea impusa, cu programarea fortata, cu ideea de 'fa ca mine si o sa ajungi in Rai'. Sorry, dar de la Capra cu trei iezi incoace am citit cateva sute bune de carti.
Ca urmare, viata m-a invatat sa privesc in interiorul meu daca vreau sa linistesc exteriorul, m-a invatat sa imi caut singur calea, sa ma documentez, sa pun intrebari, sa am indoieli si nu sa iau lucrurile de-a gata... doar pentru ca "asa este scris".
Nu sunt ateu, nu sunt satanist, ci doar un om care se raporteaza la Divin are cum crede ca e okay pentru el.
In cursul zilei de azi am avut un schimb de comentarii cu o prietena care a ales calea religiei. Nicio problema pentru mine. Am mai spus-o si o repet - fiecare este liber sa-si aleaga calea.
Insa, la un moment dat a aparut o problema de logica. Ea a spus ca parintele te indruma - deci este un soi de profesor - si spune "dintre toti pacatosii, cel dintai sunt eu". Excelent! Nimic aiurea pana aici - desi stiti parerea mea despre pacat.
Tot de la un parinte am auzit acum cateva zile - in direct la un post tv - urmatoarea formulare - "nu uram pacatosul, ci pacatul".
Okay, deci avem doua lucruri :
1. dintre toti pacatosii, cel dintai sunt eu
si
2. nu uram pacatosul, ci pacatul.
O logica de bun simt spune ca nu prea poti avea pacat fara faptuitor, deci fara pacatos.
Or, din moment ce pacatul si pacatosul nu pot functiona separat, legand cele doua premise ajungem la concluzia ca preotul il uraste pe pacatos, adica pe sine - din moment ce este cel dinantai pacatos.
Intrebarea mea, de om care iubeste, care cauta, care accepta, care nu infiereaza, ci doar incearca sa gandeasca cat de cat logic, este - cum Dumnezeu poate o persoana care se uraste sa ii invete pe altii sa iubeasca?
Intreb pentru ca din cate stiu eu, esenta religiei este iubirea si nu ura!
Astept sa ma lumineze cineva, evident fara iesiri isterice.