"Am avut o viata de cosmar", "viata asta m-a pedepsit la greu... cine stie ce am facut in vietile anterioare", "Dumnezeu a fost suparat pe mine, altfel nu inteleg de ce am suferit atat" - sunt doar cateva formulari pe care le-am auzit de-a lungul anilor la tot felul de oameni.
Din pacate, de multe ori, ceea ce ar trebui sa fie un lant al amintirilor placute, este doar un lant al dezamagirilor profunde.
Iar asta cred ca tine de modul in care oamenii se raporteaza la dragoste.
Atunci cand suferi mult, se acumuleaza o gramada de energii negative, aduni frustrari si resentimente si uiti practic ceea ce a fost frumos in relatiile pe care le-ai avut.
Culmea e ca in momentele astea de suferinta, foarte multi oameni se indragostesc din nou.
Cum o fi posibil? - poate va veti intreba...
Theodor Reik a emis o teorie despre acest fapt. El a considerat ca dragostea se naste din nemultumiri legate de propria persoana si de propria soarta.
Reik a spus ca oamenii cauta dragostea si pasiunea atunci cand viata ii dezamageste si mai ales cand au nevoie de o alta persoana pentru a umple golul din sufletul lor.
Pe scurt, oamenii privesc dragostea ca pe un colac de salvare. Astfel, ei incearca sa gaseasca in cealalta persoana perfectiunea pe care nu o gasesc in ei.
Nasol moment!
De ce? Pentru ca celalalt este din start condamnat! I se pune pe umeri o presiune pe care de cele mai multe ori nu si-o doreste.
Sigur, poate ca pe multi haina de salvator ii maguleste, insa lucrurile nu sunt tocmai simple.
Dragostea de acest tip este de fapt o scurtatura catre deziluzie.
Cum? Simplu - desi la inceput lucrurile par a fi extraordinare si indragosteala chiar arata ca un mare colac de salvare, cu timpul lucrurile se schimba, iar euforia celui care vrea sa fie salvat se estompeaza, in special atunci cand descopera doua lucruri esentiale - 1. celalalt nu e perfect, ci are destule defecte si 2. nimeni nu te poate salva - asta este o sarcina care-ti apartine.
De altfel, sa-i ceri altuia sa te salveze de tine mi se pare egoism curat.
Mie tipul asta de dragoste imi suna a dragoste-iedera. In momentul in care apuca sa atinga zidul... nu se lasa pana cand nu il acopera pe tot.
Dragostea-iedera seamna cu dragostea de deficienta a lui Maslow. Iar atunci cand securitatea este zguduita, atunci cand colacul de salvare incepe sa piarda aer, multi migreaza catre un alt colac. Si uite asa mai adauga o za la lantul dezamagirilor.
Distanta de la dragostea de tip D la cea de tip F (being love) este uriasa. In timp ce dragostea de deficienta se bazeaza in special pe pasiune si are problemele pe care le-am vazut mai sus, dragostea de tip F se situeaza la polul opus, ea fiind nascuta din nevoile emotionale superioare.
Maslow a considerat ca dragostea de tip F este cel mai inalt tip de implinire personala, fiind bazata pe dorinta de auto-actualizare a ta si a celuilalt.
Intrebarea este - oare cati dintre noi ajung la acest tip inalt de implinire personala?
Nu, dragostea nu are absolut nimic. Noi suntem cei care ne raportam ciudat la ea.
Dupa parerea mea, atunci cand vom renunta sa ne agatam de ea si o vom accesa in zonele ei superioare, nu vom mai spune "am avut o viata de cosmar", ci "am avut o viata frumoasa, plina de experiente minunate. Am iubit mult, din tot sufletul... altfel ce sens ar fi avut?"
Foto Credit: rogerupton.wordpress.com