"Dragostea adevarata se traieste o singura data". Mi se pare un concept fals!
Daca ar fi asa, ar inseamna sa inghetam cu totii la 17-18 ani. Cam aia e varsta la care putem jura ca traim prima dragoste... adevarata.
Partea frumoasa a vietii este ca ajungem la 40 de ani si realizam ca am mai jurat de cateva ori :))
Nu este ceva rau! Ne-am indragostit, uneori am iubit... si fiecare relatie prin care am trecut ne-a ajutat sa ne definim.
Da, cam asta este rolul relatiilor - sa ne ajute sa ne definim ca oameni si nu sa ne tina ocupati - asa cum ar crede cei care se tem sa traiasca singuri.
Dragostea adevarata este un concept atat de diluat incat ar trebui sa renuntam la el.
Iar daca vine la pachet cu ideea de posesie... atunci devine chiar toxic.
Iubirea nu inseamna posesie, ci o calatorie in doi! Doua persoane care se iubesc aleg sa mearga pe acelasi drum. Este o alegere comuna, insa cei doi isi pot rezerva dreptul de a porni pe drumuri separate in momentul in care realizeaza ca alegerea lor a fost gresita.
Ei nu isi apartin. In iubire nu exista "esti al meu" sau "esti a mea"!
Atunci cand crezi ca celalalt este al tau... de fapt il consideri un obiect asupra caruia ai drepturi totale de exploatare.
Or asta nu este iubire, ci abuz!
Dragostea adevarata nu se traieste o singura data! Ar fi aiurea! Ar fi restrictiv!
Dragostea se poate trai la orice varsta - si la 16 ani si la 25 si la 45 si la 60 de ani! Ea este insa diferita in functie de pragul de varsta, de experienta de viata acumulata si de nivelul de dezvoltare la care a ajuns fiecare individ/a.
Orbiti de ideea de posesie, mi-e teama ca nu stim sa ne bucuram de dragoste! Asta cred ca este si motivul pentru care suferim atat de rau atunci cand ne despartim - orgoliul nostru a fost calcat in picioare!
In momentul ala suntem dominati de manie! Nu mai conteaza clipele frumoase traite impreuna, nu mai conteaza nimic... celalalt este un nemernic!
Iar daca celalalt isi permite sa iasa cu altcineva (valabil si pentru femei)... atunci s-a terminat - Hitler a fost mic copil! Si uite asa incepe un adevarat tavalug al energiilor consumate inutil... un joc penibil al orgoliilor... care nu face altceva decat sa deschida crevase in suflet.
Si atunci despre ce dragoste adevarata vorbim? Ce fel de dragoste a fost aia daca tu nu esti capabil sa accepti faptul ca persoana care ti-a fost alaturi are dreptul la fericire, la fel ca tine?
Nu vi se pare ca aceasta dragoste adevarata inseamna de cele mai multe ori orgoliu cu fard?
De ce de fiecare data cand vorbim despre dragoste ne referim la pierdere? La ceva rau care s-a intamplat cu noi? Nu cumva pentru ca dragostea aia a fost de fapt orgoliu?
Eu cred ca atunci cand iubesti nu pierzi nimic - nici timp, nici energie, nici sentimente, nici bani... nici nimic. Cand iubesti... doar castigi, indiferent daca acea iubire tine 1 an sau 15!
Castigi clipe pe care nu le-ai putea obtine singur, castigi experiente importante de viata.
Cand iubesti si ajungi la despartire... nu ai de ce sa suferi - vei iubi din nou!
Drept urmare, in loc sa te acoperi de manie, zambeste si lasa lucrurile sa-si urmeze cursul firesc!
Viata nu inseamna un multiplu de "Nu", nu inseamna doar suferinta! Viata inseamna si fericire, iar asta depinde de unghiul din care alegi sa o privesti.
P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI