'Lumina este ușor de iubit. Arată-mi întunericul tău', spune un citat din R.Queen. Pentru unii, această invitație este ca o sperietoare. Este o călătorie spre necunoscut, spre cunoașterea defectelor celuilalt. O ieșire 'periculoasă' din zona de confort.
Pentru alții, adică pentru oamenii deschiși spre iubire, este o invitație la cunoaștere reală. Nimeni nu este construit doar din lumină. Fiecare om are și o latură întunecată.
Or pentru a putea conviețui alături de o persoană, este necesar să-i vezi, să-i aprofundezi și întunericul. Poți să te descurci cu această latură mai puțin plăcută? Este o întrebare fundamentală.
Poți să-i tolerezi defectele?
De aici trebuie începută construcția cunoașterii, construcția iubirii - de la defecte! Am mai scris-o și întăresc asta! R. Queen are dreptate: 'lumina este ușor de iubit'. La orice om. Atunci când te îndrăgostești, ai tendința să observi doar lumina, doar binele. De aia și suferi ulterior, când întunericul începe, încet încet, să-și prezinte intențiile. Suferi pentru că nu ai crezut că persoana pentru care ai început să simți atât de intens poate avea și o zonă neagră, că poate avea și defecte.
Nimeni nu este perfect! Fiecare om are avariile lui, zonele lui ce pot produce nesiguranță în sufletul celuilalt.
Însă acele zone pot fi explorate cu calm, împreună, cu încredere... nicidecum cu frică. Pentru asta, trebuie să ne cunoaștem foarte bine, pentru a-i putea prezenta celuilalt paleta noastră de defecte.
Ăsta este cel mai frumos proces - să te cunoști!
De aici pleacă fericirea, de la auto-cunoaștere. Ești așezat, asumat, te cunoști, ești stăpânul luminii și întunericului tău, ești pregătit să te arăți așa cum ești, fără teamă.
Foarte mulți oameni se joacă la mantinela întunericului. Îl provoacă, îl testează... și suferă. Dacă le spui: 'ești sigur/ă că vrei să ajungi acolo?' -, dau din cap ferm. Numai că vitejia lor se potolește la primul contact cu acea zonă. Am întâlnit astfel de cazuri. Eu sunt un om extrem de calm. Nu știu câtă lume m-a văzut vreodată nervos. Însă și atunci când s-a întâmplat...
De-a lungul anilor m-au cunoscut mii de oameni, însă doar câțiva mi-au accesat întunericul. Majoritatea voiau doar lumina! Am văzut suferința, dezamagirea, frica lor la contactul cu defectele mele. Mi s-a părut bizat să realizez faptul că acele persoane mă credeau perfect. Nu sunt.
Într-o relație este esențial să-l cunoști bine pe celălalt - și cu bune și cu rele. Dacă te rezumi doar la calități, vei fi nefericit/ă la primul contact cu imperfecțiunile. Vei avea impresia că ai luat o decizie greșită, că te-ai îndrăgostit de o iluzie. Mare greșeală! E periculos să crezi că ai întâlnit perfecțiunea. Asta nu se poate. Orice om are și imperfecțiuni. Obișnuiește-te cu asta.
Atunci când contientizezi defectele celuilalt și reușești să trăiești cu ele, relația poate să meargă mai departe. Când nu îți plac și nu vrei să trăiești cu ele, ai două variante: fie ieși din relație, fie încerci să-l/o schimbi. Oricum o dai, iese prost.
Dacă ieși, vei suferi, ce-i drept, pe termen scurt. Dacă rămâi și încerci să-l schimbi pe celălalt, vei suferi (pe termen lung) când vei vedea că nu poți, iar celălalt va suferi pentru că va realiza că nu îți place pachetul pe care ți-l oferă.
Drept urmare, singura variantă care poate să-ți ofere o relație funcțională este cunoașterea totală, inclusiv cunoașterea defectelor celuilalt. Defectele nu sunt ceva de temut. Dincontră, ele te motivează. Te motivează să găsești soluții pentru a putea funcționa în preajma lor. Ele te fac creativ, ceea ce mi se pare foarte important. În plus, defectele trasează niște limite clare, limite importante pentru orice relație. Vedeți? Nu e nimic rău în cunoașterea defectelor celuilalt.
Voi cum vedeți această abordare?
P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI